Or fi mai mulţi, se poate, dar de când cu mărirea contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale din partea angajatorilor, de la începutul lui 2009, şi cu criza care ne-a plesnit în mijlocul bairamului electoral, o sumedenie de patroni au trecut la plata la negru, din simpla şi umana dorinţă de a supravieţui. Estimările unui raport al Comisiei Europene de la sfârşitul anului trecut arată că un sfert din populaţia activă a ţării munceşte în străinătate. Dacă mai întâi au plecat căpşunarii, menajerele şi zidarii, începând cu 2007 mixul de profesii a suferit schimbări majore: personalul medical superior şi mediu, profesorii şi cercetătorii sunt cei al căror exod a luat o amploare înspăimântătoare.
Ordinul Medicilor Francezi preciza anul trecut că numărul medicilor români care lucrează acum în Franţa a crescut doar în primul an după aderare cu 320%, pe un trend în continuare ascendent.
Salariaţii plătiţi, într-un fel sau altul, de la bugetul statului sunt aproape 1,5 milioane de oameni. Dintre acestea, serviciile publice în beneficiul direct al cetăţeanului – recte mărunţii funcţionari publici, cadrele didactice, medicale şi sistemul de protecţie socială – numără mai puţin de 1 milion. Unde sunt restul? Simplu: armată, ordine publică, justiţie, servicii de informaţii, regii autonome, companii naţionale, agenţii naţionale cu bugete şi statute speciale, un cârd de instituţii ale statului de care n-aţi auzit niciodată pentru că pur şi simplu nu are nimeni nevoie de ele, dar care există pentru ca lipitorii de afişe colorate din campania electorală să aibă o pernă moale în care să-şi înfigă fundul pe 4 ani. Jumătate de milion de oameni cu salariul mediu ce sare de 4000 de RON.
Suma lunară ce se scurge din buget doar pe plata câştigurilor lor salariale (nu vorbim de sporuri, suplimente, alte stipendii care mai de care mai pompos/criptic botezate) se duce bine spre 1,8-1,9 miliarde de RON. Calculaţi suma anuală şi vă veţi pierde în zerouri : aproape 5,5 miliarde de euro. Mi-e silă să mai fac alte comparaţii!
Datoria publică a crescut în primul semestru cu aproape 14 miliarde de lei, până la 123,6 de miliarde, majorându-şi ponderea în PIB de la 21,78% la 23,27%, pe fondul expansiunii împrumuturilor guvernamentale, după cum sună sec o ştire din presa economică. Faţă de finele anului trecut, datoria a crescut cu 12,8%, ca să avem cu ce plăti salariile şi pensiile. Vi se pare de ici, de colo această ştire?
Săptămâna trecută, directorul executiv al AJOFM Cluj făcea o altă ştire de colţ de pagină, prea uşor trecută cu vederea: din cei 8.000 de angajaţi care şi-au pierdut locul de muncă în judeţul Cluj în 2009, numai 5% provin din sectorul de stat, restul fiind victimele crizei care a lovit sectorul privat.
Când se pune problema subţierii schemelor de personal ale instituţiilor, politicienii sar de fund în sus, de teamă fie să nu i se zboare vreun fost lipitor de afişe, fie să-l vadă poporul agitându-se proletar în favoarea potenţialilor disponibilizaţi, pe umărul cărora nu-l costă nimic dacă varsă o lacrimă de crocodil. Altfel, în fiecare zi mai aflăm că nu-ştiu-ce agenţie nu poate renunţa la angajaţi, fiindcă subit s-au îmbolnăvit toţi, au intrat în concediu medical şi până se înzdrăvenesc la loc numai bine îşi fac timp să-şi consulte avocaţii şi să rezolve de-un proces cu statul, pentru samavolnicia de a nu-i lăsa să taie frunză la câini între două şedinţe la partid.
Pe ministrul Marian Sârbu îl ştiţi, băiatul acela bălan, care s-a învârtit de un concediu până în Japonia taman când cei de la FMI vroiau să-l pună la colţ de coji de nucă fiindcă nu îşi făcuse temele. Ieri a fost la negocieri cu sindicatele pe ultima variantă a legii salarizării unitare a personalului bugetar. Dăm o ocheadă prin text şi ne frecăm la ochi de ce vedem. Nota de fundamentare arată că personalului militar i se pregăteşte o creştere medie a salarilor de 111% din 2010, când ar trebui să intre în vigoare noua lege, iar personalului contractual din administraţia publică îi va creşte leafa, în medie, cu 40%.
Da, în vreme de criză, când sectorul privat abia mai răsuflă şi nu mai ştie cum să sape în ultimul colţişor de buzunar rămas neexplorat. Să mai spunem doar un lucru: salariul mediu din sectorul privat nu trece de 1.600 de RON, în timp ce în domeniul public, per ansamblu, ajunge la 2.300 de RON. Despre cei mai veseli dintre bugetari am scris şi mai sus: salariul lor mediu este de 2 ori şi jumătate cât cel din mediul privat. Să le cadă bine meniul politic puturos pe care trebuie să-l mănânce zilnic pentru banii ăia!
La televizor se plânge non-stop tot pe umărul bugetarilor, pensionarilor, cărătorilor de hârtii printre birouri, iar din când în când se găseşte câte un politruc hrăpăreţ sau vreun ministru blond şi larg decoltat la buzunare, numai bun de perpelit pe jarul tubului catodic. Se zbiară convingător, parteneri vechi de afaceri se ceartă aprig cu poalele-n cap, numai ca să aibă de ce să se împace în concediul de la Monaco, iar moderatorii se bat cu pumnii-n piept că apără interesul public, al amărâţilor cărora Guvernul a uitat să le mărească salariile şi pensiile. Nu! Interesul public le cere tuturor să vorbească tocmai despre sectorul privat, care dacă va colapsa, va trage după el toată şandramaua. Chiar atât de multă minte trebuie să se priceapă asta?
Nimic nou, veţi spune, le ştim pe toate de 20 de ani, practic nimic nu s-a schimbat între timp. Probabil că aveţi dreptate. Dar nu-i aşa că puse cap la cap sună mai revoltător decât separat? Nu-i aşa că vă vine să înjuraţi mai temeinic şi mai imaginativ decât înainte?
Că v-a ajuns obida-n gât şi vă dă pe afară? Scuipaţi aici! Măcar să nu zică degeaba unii şi alţii că se încearcă aţâţarea sectorului privat împotriva celui bugetar. Problema e că nu se încearcă destul pentru ca aceia care plătesc bani la bugetul de stat să ceară cu adevărat socoteală celor care îl cheltuiesc în schimbul unor servicii publice în bătaie de joc.
