Chiar dacă ştiinţa modernă (galileo-newtoniană) s-a format în Europa, fiind precedată de ştiinţa înţeleasă drept „cunoaştere a generalului” şi explicare prin cauze (pe care Aristotel a sistematizat-o), o „moştenire chinezã” în geneza ştiinţei europene nu a putut fi exclusã. Deocamdatã nu avem reconstituiri istorice hotãrâtoare pe acest teren, dar ipoteza ascendenţei chineze a unei pãrţi a ştiinţelor europene rãmâne plauzibilã.
Sãrind, în orice caz, peste secole, este de amintit cã în secolul al XVIII-lea China era cel mai mare producãtor al lumii. De nenumãrate ori în istoria ulterioarã, China a jucat un rol inovator în istorie. în 2006, China a câştigat Jocurile Olimpice datoritã pregãtirii extraordinare a sportivilor ei şi a devenit supraputerea sportivã a lumii. Criza financiarã şi economicã începutã în 2008 a gãsit China în afara epicentrului crizei, cu perspectiva de a redeveni primul producãtor al lumii şi, poate, primul exportator.
Anvergura înnoirilor politice, sociale, economice, tehnologice din China este atât de neobişnuitã, încât clişeele în ceea ce o priveşte ar fi timpul sã cadã: dincoace de eticheta “comunismului”, luat grãbit în accepţiunea europeanã, sau de formula recentã a “capitalismului de stat”, care i s-a aplicat mai nou, va trebui gãsitã, de cãtre sociologi, o nouã diagnozã. în chip evident, China nu încape în taxonomia actualã a ştiinţelor sociale, iar revenirea ei viguroasã pe scena civilizaţiilor de referinţã infirmã schemele aflate în circulaţie ale sensului istoriei universale.
Vreau sã amintesc aici, spre a face intuitive aceste considerente, mai întâi date care atestã anvergura neobişnuitã a universitãţilor chineze şi profunzimea reformelor care se fac astãzi în China.
China are astãzi cel mai voluminos sistem de învãţãmânt superior din lume, cu peste 29 milioane de studenţi, la admiterea din 2008 fiind preluaţi în universitãţi peste 6 milioane de tineri. Anual pleacã la studii în strãinãtate peste 180.000 de tineri chinezi, iar 170.000 de tineri din lume vin, tot anual, sã studieze în universitãţi chineze. China are acorduri de recunoaştere mutualã a diplomelor universitare cu 34 de ţãri. în acest moment, China deţine peste 2.300 de instituţii de învãţãmânt superior, dintre care peste 600 sunt private. Iar toate aceste cifre sunt în mişcare, fiecare an adãugând o nouã dezvoltare.
Dezvoltarea nu este deloc doar în extensiune. China dispune astãzi de programe care au ca ţintã propulsarea universitãţilor ei printre cele mai bune din lume. Peste 200 de universitãţi chineze sunt angajate în fapt în competiţia pentru a intra în elita universitãţilor lumii. “Deschiderea spre exterior” – cum se spune în documentele oficiale chineze – este luatã în serios şi promovatã cu energii uriaşe. Este abordatã profund, de asemenea, “depãşirea modelului elitist spre un model care permite tuturor oamenilor accesul la educaţie” (Allocution du ministre Zhon Ji la Paris, iulie 2009). Cinci obiective motiveazã acţiunile universitare în China actualã: “asigurarea dezvoltãrii universitãţilor, fãrã a uita sã contribuie la modernizarea ţãrii”; “încurajarea diferitelor medii sociale sã susţinã dezvoltarea învãţãmântului superior”; “optimizarea repartizãrii resurselor învãţãmântului superior public”; “punerea în valoare a rolului informaticii moderne”; “a trage foloase din experienţele avansate dobândite de diverse ţãri ale lumii în învãţãmânt”.
Câte ţãri şi-au formulat atât de simplu şi de clar obiectivele?
Indiferent care sunt datele ce se considerã sau afinitãţile celui care judecã, un fapt de fundamentalã importanţã civilizatoare rãmâne impunãtor pentru recunoaştere: China administreazã cu succes peste 1.300 de milioane de oameni în condiţii de modernizare sub toate aspectele – politic, economic, social, cultural. Cine, în istoria umanitãţii, poate prezenta o experienţã comparabilã?
Vreau sã menţionez cât se poate de succint experienţa recentã pe care am avut-o la Hangzhou, socotit cel mai frumos oraş al Chinei. Vizitasem China, în 1998, ca invitat al ministrului de resort şi al Guvernului, şi am cunoscut universitãţi din Beijing şi Shanghai. Am revenit în 2009, ca invitat al Fundaţiei Hanban, care coordoneazã Institutele Confucius de pe glob. în iulie am fost pentru a treia oarã în China (dupã ce, în urmã cu doi ani, vizitasem Taipei, Kwamgjou şi alte minunate locuri din Taiwan). Fiecare vizitã în China, fie şi la şase luni, oferã surprize. La Hangzhou, pe malul Mãrii Chinei de Sud, este greu sã te hotãrãşti ce admiri mai mult: un oraş mai mare decât Berlin sau Paris, a cãrui modernitate concureazã de aproape Parisul?
Panorama extraordinarã, comparabilã cu Philadelphia sau, la alte dimensiuni, a New York-ului, a acelei mirifice Waterline? Dinamica avansat modernã a numeroaselor “centre” ce compun oraşul? Extraordinarul bun-gust pe care-l observi mereu în supermarketuri, în Universitatea Zhejiang of Science &Technology, în “piaţa de mãtase”, în teatrul chinezesc, pur şi simplu la marginile oraşului, în micile restaurante rãspândite în culturile de ceai verde, prin care Hangzhou este campion al lumii? Echilibrul moral şi buna-cuviinţã, în gândire şi acţiuni, a chinezilor? Nimic nu este de idealizat pe Pãmânt, dar valorile sunt de scos în relief. Iar China are din abundenţã valori spre a le propune lumii.
