După prăbuşirea încasărilor la bugetul de stat în primul semestru al anului, cu perspective deloc încurajatoare pentru lunile care urmează, premierul e nevoit să ia, chiar de capul lui, măsuri dintre cele mai drastice luate în ultimii ani, comparabile cu cele din perioada de început a Guvernului Ciorbea. Diferenţa e că, deşi suntem mai aproape de groapă decât de izbăvire, acum ne aflăm înaintea prezidenţialelor, iar orice decizie mediată politic între cele două partide de la guvernare este practic imposibilă.
Mânăreala politică le împiedică pe partidele de la putere, în egală măsură, să judece limpede, cu creionul pe hârtie şi cu mintea la impactul diverselor variante de decizie. Din acest motiv, responsabilitatea covârşitoare este pe umerii celui care conduce Guvernul şi care poate lua decizii majore prin însăşi puterea conferită de statutul său. Ori ne omoară, ori ne scoate teferi. Aici e miza.
Suntem în stadiul în care mi-e teamă că nu mai contează cât de competent îl considerăm fiecare pe dl. Boc, pe diferitele segmente ale ştiinţei guvernării. Zarurile au fost aruncate, iar cale de întoarcere nu mai există. Dacă acum câteva luni ne-am fi putut permite, poate, să-i cerem demisia pentru orice motiv, la mijlocul lui august, cu PIB-ul la vale, deficitul bugetar spre -8% and counting, o delegaţie a FMI care a arătat o disponibilitate surprinzătoare de a înţelege dificultăţile de a răzbate prin criză cu un sistem bugetar complet nefuncţional şi supradimensionat, acum o cădere a Guvernului ar fi pur şi simplu sinucigaşă.
La toate se adaugă ştiri înspăimântătoare despre mari contributori la bugetul statului care au început să rostogolească deja datorii de ordinul zecilor de milioane de euro la finele lunii iulie. în acelaşi timp, marile companii-mamut cu capital majoritar de stat continuă să acumuleze datorii astronomice, care cresc deodată cu cifrele de afaceri şi profiturile firmelor de apartament care le aprovizionează cu sute de tone de piuneze şi ace de cravată, în aşteptarea învăţată a ştergerii datoriilor din pixul ministrului de finanţe.
în altă parte, sindicatele angajaţilor bugetari dau din ce în ce mai semeţ semne că nu sunt dispuşi să îşi sacrifice nici posturile, nici salariile, nici privilegiile, nici sinecurile sindicale sau politice, iar tensiunile sociale tind să se amplifice pe măsură ce înaintăm spre toamnă.
Cu un ochi la caşcavalul electoral, cu altul la propriile interese ce se cer satisfăcute urgent, că nu se ştie cât mai durează mandatul, cu al treilea înspre ungerea balamalelor predispuse să scârţâie dintre parchete şi instanţe şi al patrulea spre drăcia asta de criză picată cum nu se putea mai prost, taman când îl apucaseră pe Dumnezeu de un picior, membrii administraţiei centrale ţin cu tot dinadinsul să le rezolve pe toate, rupându-se complet de agenda obligatorie a statului. Dar, deja cu comportamentul de caracatiţă a lui Buridan ne-am obişnuit din partea oamenilor politici, ne-am făcut poteci pe creiere de când ne indignăm degeaba pe aceleaşi teme.
Chestiunea acum e alta. împotriva partenerilor din PSD, a bugetarilor care îşi considerau postul sigur, oricâte campionate de Solitaire ar câştiga sau pierde în timpul programului, a băieţilor plasaţi strategic în perspectiva viitoarelor campanii electorale, chiar a propriilor colegi de partid, departe de diafanul heruvimilor în care pozează, deciziile trebuie luate ferm. Până la os. La nivel central şi, mai ales, în teritoriu, unde mâna lungă a controlului hiper-centralizat nici că a ajuns vreodată. Cu consecinţele tragice care decurg din asemenea măsuri, dl. Boc trebuie să înţeleagă că soluţiile win-win au fost epuizate de mult, iar menirea sa în fruntea Executivului este să minimizeze pagubele. Cât încă mai e şi asta posibil.
Domnule prim-ministru, e simplu, sunt doar două lucruri de care e nevoie să le faceţi:
- să ascultaţi de consilierii (aceia buni) pe care-i aveţi şi care gândesc sănătos şi cu capul lor. Apoi, ardeleneşte, măsuraţi de zece ori şi tăiaţi o dată. Dar tăiaţi!
- să aveţi curaj, nimic nu poate fi mai rău decât a sta degeaba într-o funcţie publică în prag de catastrofă.
Dacă reuşiţi să puneţi cap la cap cele două mici dovezi de competenţă, suntem salvaţi.
P.S.: Partea nasoală e că aţi început cam de-a-ndoaselea. Pe când Jeffrey Franks, şeful delegaţiei FMI la Bucureşti, se pregătea să ne dea veştile proaste, cu recesiunea severă şi prăpastia care ne aşteaptă, Dvs. ieşeaţi în faţa presei cu poveştile despre măririle de pensii.
De ce să le măriţi acum cu 2%? Ca să nu le mai
daţi deloc la primăvară? Dle. Boc, vă rog să nu uitaţi că
