Şi nu numai cea a politicienilor, pe care o criticăm fiindcă ne e mai la îndemână, dar şi cea “domestică”, de fiecare zi, constatabilă de la tineri la bătrâni, de la bogaţi la săraci, de la deştepţi la proşti, şi aşa mai departe. Se pare că niciodată, nouă, românilor, în cea mai mare parte a noastră, nu ne-a convenit cum arătăm, cum suntem, cum gândim, sau cum acţionăm, dar nu am făcut niciodată nimic pentru a schimba ceva fundamental în viaţa şi destinul nostru: nu s-au schimbat obiceiurile, sentimentele, comportamentul, modul de gândire. Ni s-a părut, nouă, românilor, că e mai uşor să părem doar că ne-am schimbat şi să continuăm, în număr mare, să fim leneşi, invidioşi, răutăcioşi, perfizi şi falşi; în schimb, am învăţat să jucăm teatru.
Când suntem văzuţi sau auziţi, am învăţat foarte bine să ne controlăm. Vorbim în vârful limbii, fără să înjurăm, fără să fim vulgari, aşa cum suntem în fiecare zi. Am învăţat cum trebuie să vorbim la televizor, ce trebuie să spunem în diferite ocazii publice ca “să dea bine”, am învăţat chiar să vorbim aşa cum trebuie să vorbim atunci când ne aude Europa, Comisia Europeană, America şi, în general, adoptăm în viaţa noastră publică discursuri şi chipuri care nu sunt ale noastre. Ne place să pozăm în judecători, deşi suntem obişnuiţi să nesocotim legea, ne place să dăm impresia că suntem morali, când ne dăm în vânt după dramele de la OTV.
Aşa s-a născut expresia “a te da mare”, expresie care nu există decât în româneşte! Am învăţat, altfel spus, ipocrizia în cele mai rafinate forme. Zilele trecute ne-a fost dat să vedem un caz public de maximă ipocrizie. “...o ţară întreagă a fost îngrozită după ce a văzut imaginile cu bona care a agresat un copil.” Aşa ne spunea, cu un chip voit transfigurat, prezentatoarea ştirilor tv a unei televiziuni, una din cele mai răutăcioase tinere fete pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Personal, nu cred că foarte mulţi trăitori în România au fost îngroziţi sau oripilaţi la vederea unei doamne în vârstă care avea grijă de un copil neascultător şi care proceda la fel cum procedează 99% din părinţi, aşa cum au procedat în actul educaţiei (mai bună sau mai proastă) generaţii întregi de părinţi români.
Deodată, după ce “ştirea” a fost lansată în eter, au început să apară “indignaţii”: părinţi (cu siguranţă, cei care vin cu copii mici în restaurant şi-i lasă să facă ce vor, să alerge printre mese şi să urle deranjând pe toată lumea), psihologi (cei de serviciu, care nu ştiu când îşi mai câştigă pâinea, fiindcă tot timpul sunt la televizor) al căror “verdict” părea să fie arestarea imediată a bonelor care-i mai “ating” pe copiii răzgâiaţi şi prost educaţi de părinţii care îi lasă să facă tot ce vor; părea că cea mai îngrozitoare problemă a copiilor şi părinţilor din România este faptul că bonele mai pedepsesc uneori odraslele obraznice.
Proasta creştere, lipsa de educaţie a tinerilor, obrăznicia adolescenţilor, care se poate constata la fiecare pas, parcă nici nu ar fi existat. Nu fac parte dintre cei care cred că “bătaia e ruptă din rai”, dar când văd, în fiecare zi, cum este construită personalitatea tinerilor care nu au suferit în copilărie nici o corecţie şi care au fost lăsaţi “în boii lor”, să facă ce-or crede ei că “se cade” să facă, parcă aş lăsa ipocrizia de-o parte şi m-aş gândi că, uneori poate, cu riscul de a “afecta personalitatea” copilului, l-aş cam da jos pe “Sfântul Niculaie” din cui...
