Am fost îndemnat să pun această întrebare observând fapte şi reţinând evaluări ale unor observatori pătrunzători şi neutri.
Văd, în orice caz, cinci probleme în democraţiile Europei Central-Răsăritene de astăzi. Acestea se pot ilustra pe cazul României, dar se regăsesc în măsuri variate şi în alte ţări din regiune. Am în vedere reducerea “reprezentării politice” (în înţelesul originar), care a fost înlocuită practic cu variante de “mandat imperativ” (reprezentare a partidului sau grupului), în dauna “interesului public”. Am în vedere slăbirea organismului politic, care face ca “apatia politică” să sporească până acolo încât legitimarea devine problemă. Am în vedere încălcarea distincţiei dintre homo oeconomicus şi zoon politikon pe scară greu de suportat de o democraţie tânără. Am în vedere scăderea legitimării prin numirea de demnitari pe baza unor lacune legislative. Am în vedere desconsiderarea competenţei printre politicieni şi redusa calitate a legislaţiei, care pune multe probleme, inclusiv cea a corupţiei, într-o altă lumină. Vreau să detaliez aceste observaţii.
Ştim din controversa juridică şi politică asupra democraţiei, iniţiată deja de Rousseau (Du contrat social, III, 15), că “reprezentarea politică” a rămas nedecisă în “democraţia reprezentativă”. Aceasta concepe reprezentantul drept ales al unui corp electiv şi exponent al acestuia în dezbaterea publică. Cât de largă este însă acţiunea reprezentantului? Cât de mare este puterea lui? La ce se referă, de fapt, reprezentarea? Astfel de întrebări, democraţiile din Europa Central-Răsăriteană le-au dezlegat într-o manieră nesatisfăcătoare, în care “interesul public” este sacrificat în favoarea “interesului unui anumit public”. România, de pildă, a operat, până în 2008, cu sistemul de vot bazat pe listă alcătuită pe judeţe şi cu criteriul reprezentării proporţionale a partidelor.
Ceea ce a rezultat de fiecare dată din acest sistem a fost înlocuirea “reprezentării politice”, care s-a vrut de la început esenţa democraţiei, cu un fel de “mandat imperativ”: reprezentantul (parlamentar sau consilier) era obligat, în fapt, mai curând faţă de partidul pe lista căruia a reuşit, decât faţă de electori. El devenea, cvasiautomat, reprezentantul partidului, în loc să fie reprezentantul celor care l-au ales. Iar controlul corpului electiv asupra celui care îi reprezintă nu mai era posibil dincolo de votul din alegeri, care se referea, de fapt, la o listă locală. La alegerile parlamentare din 2008, s-a încercat corectarea sistemului de vot bazat pe listă introducând votul uninominal, cu regula alegerii directe a celui care întruneşte majoritatea voturilor în colegiul electoral. Corectura a reuşit prea puţin, căci, în cele din urmă, cei mai mulţi reprezentanţi în parlament au rezultat tot din listele de partid. “Reprezentarea politică” rămâne, în pofida pretenţiilor, înlocuită, în fapt, de forme ale “mandatului imperativ”. Lămurirea a ceea ce este “interesul public”, în raport cu “interesul privat” şi cu “interesul unui anumit public”, întârzie să aibă loc.
Concentrările de putere au însoţit mereu democraţia şi au generat întrebări justificate, începând cu Jefferson (Letter to Gallatin, 1802). Nu avem însă raţiuni suficiente să bănuim vreo putere ocultă în spatele fiecărui derapaj al democraţiei sau să considerăm că o concentrare de putere oarecare este deja o primejdie fatală pentru democraţie. Particularitatea pe care o prezintă democraţiile din Europa Central-Răsăriteană nu constă deloc din faptul că în societăţile respective au loc concentrări de putere economică, politică, mediatică, căci fenomenul nu este nou şi se petrece în cele mai multe democraţii de astăzi.
Această particularitate provine din altceva, şi anume, din rapiditatea uluitoare a concentrării de putere economică şi mediatică în câteva mâini (în fapt, s-au constituit veritabile trusturi economice şi mediatice în răstimpul câtorva ani, în vreme ce în ţările clasice ale economiei de piaţă a fost nevoie de măcar decenii) şi din amploarea impactului politic al acestor concentrări (în fapt, s-a produs, aproape pe faţă, o împletire a intereselor economice private cu acţiunile administraţiei şi cu mediatizări pe scară mare), ambele fenomene petrecându-se în condiţiile unor democraţii tinere, care au încă nevoie de consolidare. Graniţa dintre homo oeconomicus şi zoon politikon, rămasă oricum labilă ca urmare a asimetriilor din societatea modernă, este trecută fără ezitare de forţe importante. Din clasica autonomie a lui zoon politikon, postulată de democraţi, a mai rămas doar o vagă amintire, ce se foloseşte propagandistic, la ocazii.
Mulţi observatori externi menţionează dificultăţi majore de a înţelege sistemele electorale din unele ţări ale Europei Central-Răsăritene. Nu demult, un lider german mărturisea neputinţa de a pricepe sistemul electoral din România actuală. Pe de altă parte, presa internaţională a semnalat că în România una dintre probleme este lipsa de competenţă a celor care ajung să dea tonul. în orice caz, situaţia care s-a creat după alegerile din 2008 confirmă din nou faptul că abordări confuze dau rezultate confuze, care sunt nefaste pentru o ţară care are încă nevoie acută de reforme.
Nu insist aici asupra deschiderii problemei legitimării, ca urmare a excesivei reduceri a participării la vot, pe care am semnalat-o deja. Mă opresc asupra unei frecvente încălcări a regulilor democratice. De pildă, numirea de miniştri fără acordul explicit al comisiilor parlamentare de specialitate sau pretenţia îndelung vociferată de a se numi guvernul fără a considera rezultatul alegerilor – ambele ţinând de personalizarea excesivă, ilegitimă prin natura ei, a puterii. Spre a face intuitivă această situaţie, amintesc că, spre exemplu, în S.U.A., preşedintele nu poate numi un membru al guvernului fără acordul comisiei parlamentare respective, iar în Germania preşedintele consideră strict alegerile atunci când desemnează şeful guvernului. în schimb, în situaţia la care mă refer, s-a ajuns să se practice un fel de înţelegere voluntaristă a legalităţii în condiţiile pluralismului politic, în dauna respectării legitimităţii.
Din faptele deja descrise – înlocuirea “reprezentării politice” cu “mandatul imperativ”, deschiderea problemei legitimării, străpungerea graniţei dintre homo oeconomicus şi zoon politikon, numirile de demnitari fără control democratic – rezultă efecte sociale pe scară mare.
