Murături în dezbatere publică despre brandul şi “Zilele Clujului”

Săptămâna trecută am avut una din experienţele cele mai uluitoare din ultima vreme.

Am revăzut, pentru câteva ore, extrem de treaz, viu şi bine conservat, spiritul profund al comunismului. Sigur, exponenţii de azi, majoritatea indivizi care şi-au trăit cea mai mare parte din viaţă în timpul lui Ceauşescu, nu au reuşit decât să se “auto-cosmetizeze” pe ici, pe colo.

Se îmbracă mai lejer, cu alte haine (deşi prost, fără niciun fel de gust!), au gesturi mai elocvente, mai largi, datorate lipsei de constrângeri, sunt mai vocali, mai relaxaţi, în spatele gesturilor, a măştii “europene”, a puţinelor cuvinte gen “programe europene”, “societate civilă”, “parteneriat public-privat”, învăţate doar pentru a le înlocui pe cele ne- uitate încă, “societatea socialistă multilateral dezvoltată” “ întrecere socialistă”, “omul nou” şi altele asemenea. Dar pentru cei care pot vedea dincolo de aceste “conserve” opace, spiritul este acelaşi: sunt mieroşi, duplicitari, doresc din toată fiinţa lor să adune cât mai mult. Cât mai multă lume pe care să prostească, cât mai mulţi bani, cât mai multă influenţă.

 

Unii mai şmecheri s-au “prins” la timp şi au înlocuit eforturile imense pe care le făceau pentru a pătrunde în ierarhia Partidului Comunist cu “confecţionarea” de ONG-uri. Nu s-a modificat, practic, nimic: în loc să prostească oameni care

să-i ajute să-şi adjudece un post influent în structurile Partidului Comunist, acum prostesc aceiaşi oameni să îi servească, acceptându-i să vorbească în numele Societăţii Civile, să se erijeze în factori de presiune asupra autorităţii, cu scopul (nedeclarat!) de a-şi promova propriile interese, de a mai construi un bloc, de a mai obţine o finanţare...

 

Toate acestea le-am trăit acum, la douăzeci de ani după ce, aşa cum spun unii, comunismul a căzut. Mai precis, săptămâna trecută, joi, în sala Oglinzilor, la Primăria clujeană, unde primarul supusese dezbaterii publice câteva teme de actualitate, printre care “brandul Clujului” şi felul cum ar trebui să arate sărbătoarea care să marcheze “zilele Clujului”.

 

Am văzut, după cum spuneam, adunaţi “în păr” (în afară de câţiva oameni de bun-simţ, care se aflau acolo doar din pur simţ civic, nu mai mult de trei!) monştrii construiţi, poate fără vina lor, de cea mai “dreaptă dintre orânduiri”, care încercau, fiecare după puteri, să se “lipească” de un buget din banul public alocat acestor proiecte: poeţi rataţi cereau bani în numele lui Blaga, contabili depăşiţi de vremi sugerau că Universitatea clujeană n-ar fi destul de vizibil importantă ca să dea brandul oraşului, iar alţii – celebri necunoscuţi- se dădeau de ceasul morţii să pună pe viitoarea stemă a Clujului tot felul de simboluri patriotard-cretine.

 

Toate astea, sub ochii primarului, aflat fără voia lui în mijlocul acestei menajerii (făcând eforturi pentru a-i pune la punct, mai delicat sau mai apăsat,  oricum, prea elegant, pe cei care depăşeau limita bunului-simţ!) şi sub ochii presei stupefiate şi plictisite de încercările aşa-zisei societăţi civile clujene de a prosti (pentru a câta oară?) atât Primăria, cât şi, prin intermediul ziariştilor, opinia publică. Am fost, cum spuneam, stupefiat cum s-a putut păstra intact (chiar dacă uşor cosmetizat!) spiritul “nemuritor” al comunismului, asemeni unor gogonele puse la murat înainte de 1989, într-un borcan pe care l-am fi putut deschide, spre exemplu, taman săptămâna trecută, în ziua de joi...

 

Şi nu mi-am putut reprima un sentiment de scârbă şi dezamăgire, constatând că deşi au trecut atâţia ani din 89, dezbaterile publice ale societăţii civile vor semăna în continuare cu o adunare de “murături” hrăpăreţe şi nesimţite. Cel puţin până la dispariţia lor biologică. Adică, atunci când borcanul cu gogonele (stricate) va fi aruncat, în sfârşit, la canal.