La o reflexie mai profundă, acest adagiu răspunde unei structuri social – politice parcă dată o dată pentru totdeauna, în care atributul de domn avea semnificaţia unei conduite clare, inspirată de o gândire sănătoasă. A fi domn înseamnă a conduce bine la nivelul poziţiei tale sociale, a te realiza ca personalitate şi a fi recunoscător ca atare. Nu era numai domnul ţării, ci era domn şi ţăranul care îşi gospodărea averea – atâta câtă era – cu demnitate şi cinste, cu muncă onestă, într-un cadru social care îi recunoştea aceste calităţi.
Sub unghiul doctrinar, aceste raporturi sociale erau reflectate în doctrinele de tip conservator, pentru care evoluţia acumulărilor în calitate erau hotărâtoare în precizarea statutului social. Schimbările bruşte de ordin social speriau spiritele profunde. Când a aflat că în Franţa, ţara inspiratoare a modelului cultural de la 1600 la 1789, se distrug biserici şi mănăstiri, se dezgroapă regii şi se pune un instrument nou de teroare numit ghilotină, englezul E Burke a scris o carte care nu este numai o critică a manifestărilor revoluţionare, ci o dramatică întrebare lansată filosofiei istoriei : de ce să se schimbe ceea ce este bine aşezat, întemeiat pe tradiţii puternice, dezvoltate dintr-o experienţă creatoare seculară, distingând ceea ce s-a creat în numele unor valori consolidate de surogat şi improvizaţie.
Spiritul conservatorismului se defineşte prin claritatea criteriilor de apreciere a oamenilor şi producţiilor lor, prin refuzul aventurismului, amatorismului, şarlatanismului. A fi domn semnifică o anumită eleganţă, un spirit de fineţe, în exprimarea lui Blaise Pascal, atunci când angajează o persoană în relaţiile sociale, cu maniere, cu respect pentru celălalt, cu înţelegere pentru neîmpliniri, pentru insuccese.
Sfântul Toma de Aquino reia în lucrarea sa “Despre guvernanţa regală” o poveste din Aristotel, în care un tiran din Sicilia, pe nume Denis, era urât de către tot poporul care îi dorea moartea. Numai o femeie se ruga pentru binele şi sănătatea lui. Tiranul cunoştea starea de nemulţumire a poporului său pentru felul în care îl conducea şi a aflat şi despre neobişnuita purtare a acelei femei. A chemat-o la el, cerându-i o explicaţie. Nu mică i-a fost mirarea auzind explicaţia femeii, care i-a mărturisit cum în tinereţe cetatea era condusă de un tiran crud care a fost omorât. în locul lui a venit la putere un tiran şi mai crud, care a dominat ani mulţi, marcându-i, practic, viaţa. Acum, la bătrâneţe, constată că Denis conduce cu cruzime şi ea se teme că dacă ar fi omorât, ar veni un altul la fel de ticălos, dacă nu şi mai şi.
Am evocat două ipostaze ale poziţiei lui de domn în societate: cea în care calităţile personale impun consideraţia, respectul şi ascultarea celor din jur, bucurându-se de autoritate şi susţinere, iar cea de-a doua, în care poziţia în ierarhii, indiferent de nivelul lor, nu se susţine decât prin argumentele forţei, represiunii, eventual al dispreţului pentru cei din jur.
Acelaşi Toma de Aquino susţinea că nu superioritatea este cea care se ataşează ca zurgălăii la gâtul conducătorilor, ci guvernarea se ataşează de ideea superiorităţii prin mijlocirea persoanelor care guvernează şi care trebuie să aibă calităţile cerute de actul guvernării.
Schimbarea domnilor era, în opinia Aquinatului, rezultatul justificat al unei rupturi între misiunea lor de a realiza Binele comun al membrilor Cetăţii şi cerinţele naturale, fireşti ale acestora de a trăi în siguranţa propriei lor vieţi şi de a aspira la fericire. Prin aceste teze, acest gânditor se constituie într-un fondator al spiritului european, atât de legat de ideea că politica este mijlocul prin care o societate îşi caută împlinirea ei şi a cetăţenilor care o compun.
Finalitatea politicii nu poate fi decât pozitivă, prin ea făcându-se legătura dintre starea naturală a omului, care vrea să-şi satisfacă tot mai bine nevoile fireşti şi starea lui raţională, prin care alege mijloacele ideale pentru atingerea acestei finalităţi.
Conducătorii politici, domnii au rolul de a face legătura între aceste nevoi şi speranţe ale oamenilor şi căile de a le satisface. Dacă nu reuşesc, nu numai că trebuie schimbaţi, dar merită să se bucure de schimbarea lor şi proştii.
