în fapt, au supravieţuit schimbărilor zone de sărăcie şi de subdezvoltare a infrastructurii, în unele ţări educaţia nu a făcut reforme până la capăt, capitalizarea economiilor rămâne, uneori, modestă, eficienţa administrativă, redusă, orizontul cultural este insuficient deschis sau prea mult controlat de trecut.
Nu s-au sfârşit însă nici problemele articulării democraţiei înseşi, care au consecinţe în funcţionarea acesteia. Observatorii şi presa internaţională au semnalat, în acest sens, destule fapte care pun întrebări dificile conştiinţei democratice. Bunăoară, preocuparea unor cercuri din Varşovia de a instrumenta istoria pentru a-i priva de roluri pe Gyeremek sau Mazowietzki; alunecarea unor grupuri din Ungaria în ideologii ale trecutului; ascensiunea incompetenţei în grupuri de decizie la Bucureşti; corupţia la Sofia şi în alte capitale. Astfel de fapte nu se mai lasă interpretate nici ca efecte târzii ale trecutului şi nici doar ca epifenomene ale democratizării; ele semnalează probleme ale democratizării înseşi şi ale democraţiilor din Europa Central-Răsăriteană.
Care sunt indicatorii cei mai clari ai problemelor de astăzi ale democratizării? Vreau să răspund la întrebare printr-o descriere succintă, să arăt ce probleme noi se conturează pentru democraţi, să evaluez diagnozele curente şi să sugerez direcţia pe care este acum de dezvoltat democraţia în regiune. Desigur că însăşi conotaţia democraţiei este astăzi în discuţie, încât este nevoie să o precizăm de la început.
Consider că “definiţia minimală” a democraţiei, formulată de Noberto Bobbio (Le Futur de la démocratie, Seuil, Paris, 2007), formulată precumpănitor din punct de vedere juridic, este un bun punct de plecare pentru orice examinare a democratizării. Democraţia înseamnă aici cinci lucruri precise luate împreună: un “ansamblu de reguli fundamentale” privind “proceduri de decizie”; un efectiv ridicat de membri ai “grupului” iau decizia (fără ca “omnicraţia” să fie idealul efectiv); asumarea “regulii majorităţii” ca mecanism de decizie; existenţa de “alternative reale” pentru decizie; “drepturi fundamentale” ale acelor membri. Această definiţie, ştim prea bine, trebuie preluată însă împreună cu presupoziţiile iniţiale ale democraţiei: contractualismul, orientarea utilitară şi delimitarea dintre homo oeconomicus şi zoon politikon.
Norberto Bobbio a observat că în societatea modernă au intervenit “obstacole” faţă de democraţie: a) trecerea de la “economia familială” la “economia de piaţă” a făcut să sporească importanţa “tehnicienilor” în luarea deciziilor; b) expansiunea continuă a “aparatului birocratic” a creat o altă decizie decât cea “democratică”; c) “statul democratic” a dus la “emanciparea societăţii civile” de “statul politic”. De aceea, discuţia asupra democratizării are nevoie de contextualizări şi nu se lasă redusă la examinarea legislaţiei.
Din prezenţa “obstacolelor” nu rezultă că democraţia ar fi în pericol. Pe de-o parte, democraţiile au rămas distincte de autoritarism, pe de altă parte, pericolele externe nu au înlăturat democraţiile. Un fapt, însă, trebuie reţinut: democraţiile nu subzistă fără “cetăţeni activi”, iar un “cetăţean” nu poate fi “activ” decât dacă este nutrit de “idealuri”. Nu este posibilă democraţie fără idealuri ce transcend propria funcţionare; democraţia rămâne dependentă de resurse culturale pe care nu le produce ea însăşi, ci le ia din mediul cultural. De aceea, democratizarea nu se reduce la instalarea unor proceduri.
Cu ajutorul acestei conceptualizări s-au putut disloca multe parole superficiale, vehiculate de democraţi mai vechi şi mai noi. Bunăoară, “democraţia reprezentativă” nu poate trece în “democraţia directă” fără a cădea în “despotism”; pluralismul şi democraţia nu sunt identice; deviza “altă manieră de a face politică” este simplă demagogie, problema reală fiind mereu aplicarea regulilor democraţiei; puterea supremă ocultă atrage “contraputerea ocultă”; democraţia şi autoguvernarea nu sunt convergente. Conceptualizarea face posibilă abordarea realistă a democratizărilor şi prinderea în termeni a problemelor lor.
Mai ştim că operaţionalizării juridice a democraţiei Jürgen Habermas i-a adus o obiecţie importantă din perspectiva “politicii deliberative”: în The Future of Democracy, rămânându-se la o abordare strict juridică, nu s-a putut capta în definiţie orientarea democraţiei spre “discurs” drept cadru de soluţionare a problemelor. John Dewey a fost cel care a sesizat-o exemplar. Dar obiecţia vine, evident, de pe un nivel mai reflexiv al democraţiei decât cel preluat de conceptualizarea juridică.
