Dacă nu aveţi în mână „Can Can” sau altă fiţuică bogat colorată şi garnisită cu ţoape despuiate, ci “ZIUA de CLUJ”, chiar mai mulţi dintre ei riscă să nu priceapă nici măcar explicaţia pozelor.
Un raport al Comisiei Europene de acum un an arăta, negru pe alb, că românii s-au tâmpit constant şi sigur în ultimii ani: în România, în 2006 faţă de 2000, procentul de elevi în vârstă de 15 ani care sunt analfabeţi funcţional a crescut de la 41,3 % la 53,5%. Cu cuvinte scurte şi limpezi, peste jumătate din absolvenţii de gimnaziu nu sunt în stare să înţeleagă un text de 70 de cuvinte, chiar dacă, mecanic, ar fi capabili să-l citească cu voce tare. Cel puţin din această perspectivă, ocupăm primul loc între statele UE, la distanţă astronomică de ţări din Europa Occidentală şi cu cifre de 4 ori mai mari decât Estonia, de pildă.
Comentând, la acea dată, rezultatele raportului, Florian Colceag, matematician, profesor şi preşedinte al IRSCA Gifted Education România, comenta grav: “Raportul arată că la nivelul elevilor neînţelegerea unui text e echivalentă analfabetismului funcţional pe piaţa muncii, adică elevii nu au capacitatea de a face corelaţii între secvenţele de informaţie cuprinse într-un text. Noi nu avem competitivitate pe piaţa muncii. Sunt căutaţi oameni fără idei, oameni învăţaţi să fie obedienţi.” A căuta multiplele cauze istorice în textul de faţă e un exerciţiu imposibil într-un text restrâns. însă a ascunde cifrele sub preş şi a face din ele o monedă politică nedevalorizabilă este, pur şi simplu, iresponsabilitate.
Un alt studiu, realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, aflat în curs de publicare, demonstrează că pretenţiile angajatorilor din mai multe domenii de activitate (IT, ştiinţele comunicării, drept etc.) nu sunt nici pe departe satisfăcute de performanţele minimale ale absolvenţilor de învăţământ superior din domeniile corespunzătoare. în afară de pregătirea teoretică şi practică deficitară, angajatorii s-au plâns chiar şi de imposibilitatea candidaţilor de a se exprima coerent şi îngrijit în limba lor maternă, că nu sunt capabili să întreţină o conversaţie, să urmărească o temă, să dezvolte un raţionament.
Concomitent, circulă încă în popor, ca reminiscenţă dintr-o epocă pe care ne-o doream definitiv îngropată, mitul că diploma de absolvent de facultate ar fi normal să-ţi ofere o slujbă bine plătită şi un statut social superior celui al oamenilor fără facultate. Nu sunt puţini studenţii şi absolvenţii care nu au prins nici măcar din poveştile părinţilor vremea “repartiţiilor” şi a programului TV de 2 ore, dar care se consideră tobă de carte când ei abia ajung să silabisească “tambour d’instruction”. După 20 de ani de siluire a morfologiei, sintaxei, foneticii şi semanticii limbii române, nici populaţia “învăţată”, nici elita politică, nici modelele mediatice, ci doar o mână de ochelarişti ticăiţi cu cicatrici de târnăcoape la tâmple mai reuşesc să-şi ducă ideile de la un capăt la celălalt şi să folosească în forma corectă afurisitul de acuzativ.
Alte date vin să ne ameţească de tot. O analiză longitudinală realizată de un economist timişorean cu blog respectabil (khris.ro), bazată pe datele Institutului Naţional de Statistică, demonstrează că, dintre toţi bugetarii, personalul din învăţământ a beneficiat de cea mai mare creştere a veniturilor în perioada 1999-2008, de 1016%, în timp ce inflaţia în acelaşi interval s-a situat la 138,5%. Dacă la cifrele seci adăugăm isteria sindicalo-trans-partinică în urma căreia salariile din educaţie s-ar fi mărit la pauşal cu nu-ştiu-câte-zeci la sută, iar ţara ar fi intrat în faliment, avem o imagine completă a unui sistem energofag şi găunos, care produce pe stoc analfabeţi şi şomeri. A unui sistem în care oamenii cu minte nu au de ce să intre, iar cei câţiva căpătuiţi ce ridică statistica şi s-au obişnuit în vreme cu delăsarea lucrativă nu au de ce ieşi.
Tot pentru analfabeţi au fost răstălmăcite şi vorbele preşedintelui Băsescu din şedinţa de Guvern de duminică, atunci când i-a trimis pe membrii Guvernului să citească Pactul pentru Educaţie şi raportul comisiei prezidenţiale conduse de profesorul Mircea Miclea. Nimeni nu a luat în seamă propunerea, fiind preferată scornirea şi bătătorirea de noi lozinci subsecvente, cu tinichigii lipsă la apel şi filosofi năpăstuiţi în prim-plan. O realitate indubitabilă a fost transpusă în subiect de bârfă ieftină, iar analfabeţii trecuţi de vârsta ghiozdanului au înţeles exact de unde vine marea problemă a sistemului de educaţie din România şi sursa apocalipticei crize căreia încă nu i s-a zărit fundul: iepuraşul de la Cotroceni nu are bască!
Luni dimineaţa, la prima oră, într-o şcoală din România aflată în vacanţă de vară eternă, răsună încă în pereţii scorojiţi vocea unui elev speriat. îşi învăţase temeinic, pe de rost, reacţiile redox din cartea de chimie, exersase de sute de ori semnele acelea ciudate din ecuaţia lui Schrödinger, dar nu mai apucase să şteargă praful de pe raftul cu Sadoveanu şi alţi boşorogi. Analiza sintactică şi morfologică a unei fraze simple a devenit un coşmar irepetabil. Oare cum era fraza aia...?
“Venea omoară pe Siret.” Venea = subiect, exprimat prin subst. propriu masculin...
Bietul Siret, fie-i ţărâna uşoară!
