Metoda infailibilă de a nu da greş la urne

În a doua zi de TIFF, sâmbătă de la 5 după-masa, terasa de la Muzeul de Artă va găzdui o dezbatere care se anunţă delicioasă, atât prin temă, cât şi prin participanţi: “Cinema şi politică”, cu participarea unor personalităţi precum Cristian Tudor Popescu, Emil Hurezeanu sau Mona Muscă.

 Dacă, în general, relaţia dintre cele două sfere de activitate se manifestă prin aceea că politica devine subiect de ficţiune sau de documentar cinematografic, România ultimilor ani propune o abordare complet opusă, pe care abia aşteptăm să o vedem pusă în practică.

 

Ca în fiecare an la sfârşitul primăverii, TIFF-ul va fi bifat cu acelaşi entuziasm de un Cluj trezit din conservatorismul său funciar vreme de 10 zile, ca o pregătire frugală pentru vara fierbinte. Agitaţia de furnicar a unui festival de film e moderată în doza propice de lentoarea boemă a Ardealului şi primeşte marca valoroasă a unui eveniment tonic şi prietenos. Fără să debordeze de glamour trufaş, precum marele Cannes, dar nici să alunece în amatorismul kitsch al unui festival provincial, croit pe genunchi, TIFF-ul clujean se dezvăluie invitaţilor străini în ceea ce are el mai reconfortant: firescul, naturaleţea, respingerea aroganţei şi ifoselor, bucuria vizionării unor filme de calitate, majoritatea accesibile doar aici şi acum. într-un cuvânt, iertaţi-mi licenţa, un festival neorealist adaptat însă rigorilor lui 2009!

 

Nu puţine au fost vocile care acreditau ideea “noului val românesc” în cinematografie, mai ales după răsunătoarele succese începute în 2005, cu Marele Premiu la secţiunea “Un Certain Regard”, primit de Cristi Puiu pentru “Moartea Dlui Lăzărescu”. Deşi tinerii regizori privesc sintagma cu reticenţă, considerând că diversitatea mijloacelor de exprimare filmică nu ar justifica o asemenea etichetă reducţionistă, cinematografia românească recentă a primit în multe critici titulatura de nou val neorealist, în continuarea peste ani a celui postbelic, italian: zguduitor, picant sau ironic, revendicându-se de la un trecut recent sau de la un prezent încă suferind, refuză încărcarea cu brizbizuri alegorice, lasă trucurile regizorale ieftine şi spune poveşti nefardate, în numele unui popor condamnat la tăcere, cu jumătăţile de secol.

 

 Drumul sugerat/anticipat de dna Eugenia Vodă la începutul anilor ’90 s-a dovedit cel corect: “Cinematograful românesc trebuie să repornească de la zero. Trebuie să abordeze din nou realitatea de zi cu zi şi să înfăţişeze adevărata faţă a acelei felii de istorie recentă care a fost falsificată fără scrupule. O explozie de neorealism reprezintă obligaţia morală pentru cinematografia noastră în acest moment al istoriei sale”. Urmând sfatul, filmul a ajuns manifestarea sănătoasă, igienizantă, eliberatoare, a celui nevorbit care, recăpătându-şi glasul, înţelege mai mult decât oricine cât de preţios e acest dar, aşa că nu-şi permite să-l irosească fără să spună adevărul. Sărăciei cronice a industriei de film şi arbitrariului funcţionării mecanismului de subvenţionare a filmelor prin Centrul Naţional al Cinematografiei i s-a contrapus onestitatea demersului regizoral, de fiecare dată împrospătat de povestea în sine, de jocul actorilor, inspiraţia operatorului, acribia scenografilor, eforturile tuturor, până la cel mai neînsemnat figurant. Prezent în juriul TIFF acum doi ani, respectatul critic britanic David Robinson spunea că “forţa noilor capodopere româneşti stă în capacitatea regizorilor de a transforma nevoia în virtute”. Iar aici putem spune cu siguranţă că viaţa nu bate filmul.

 

Relaţia dintre film şi politică intră în altă dimensiune: politicul nu trebuie să mai fie doar o temă de film, ci şi discipolul atent şi sârguincios la lecţiile de viaţă pe care filmul i le serveşte. Nici în film extirparea organului ipocriziei nu a fost lipsită de chin, dovadă destulele catastrofe cinematografice care au primit girul şi finanţarea CNC-ului, chiar în aceşti ani de glorie. Dar industria începe să prezinte însuşirile definitorii ale unui sistem viu, care apreciază valorile şi rejectează gunoiul, trimiţându-l să filmeze reclame la rachiu de pufoaică.

 

 Inserţia noului cinema în viaţa cetăţii este încă palidă, în lipsa cinematografelor, ajunse în ultimii ani fie toalete publice, fie discoteci scăpătate prin oraşe (foste) mono-industriale. Totuşi, şi aici observăm mici succese: dintr-un interviu dat de Corneliu Porumboiu am aflat că Vasluiul natal, oraşul-vedetă al filmelor sale, are de curând două săli de cinema într-un mini-mall, aşa că filmele sale au unde să se întoarcă acasă.

 

Nu mi-aş putea dori mai mult, într-un an electoral, decât onestitatea şi buna-credinţă nudă a oamenilor politici, pe modelul angajat de oamenii de film. însă industria politică din aceşti ultimi 20 de ani a urmat drumul invers celui al evoluţiei filmului: fiece zgrăbunţă de virtute s-a prefăcut numaidecât într-o Golgotă de nevoi, contemplată abulic de un cuplu alegător-ales, înlănţuit într-un nesfârşit amor cu năbădăi.

 

Pentru a avea imaginea sintetică a completei inadecvări dintre cele două modele, propuneţi-i unui politician să vizioneze oricare din filmele lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Sitaru, Jude, Munteanu, Giurgiu, Crişan, Negoescu etc. Apoi, provocaţi-l la o discuţie, fie ea şi lejeră. Dacă se va putea abţine să nu-şi dea ochii peste cap sau să nu amintească, aşa, într-o doară, cât de multe a făcut partidul său pentru propăşirea filmului românesc şi pentru aducerea sa pe cele mai înalte culmi..., anunţaţi-mă: poate aş dori sa-l votez!