In situaţia acţionarului de bancă ce şi-a văzut, brusc, redus depozitul; în situaţia pensionarului care-şi vede amânată plata pensiei; în situaţia celui care îşi pierde jobul din cauza reducerii activităţii întreprinderii; în situaţia celui care caută zadarnic un job; ...în situaţia investitorului care se trezeşte că pierde; în situaţia managerului care nu mai poate asigura sustenabilitatea întreprinderii.
Pentru toţi cei menţionaţi – ca şi, desigur, pentru mulţi alţii – criza a adus dezamăgiri, frustrări, suferinţe, poate disperareTrăirile au însă mereu o latură structurală, care este trăită, dar se lasă reconstruită conceptual în mod riguros. Este vorba, în cazul dezamăgirilor, frustrărilor, suferinţelor, disperării de a asuma o realitate pe care tindem să o tăinuim sub construcţiile noastre intelectuale, pesimiste sau optimiste: realitatea riscului. Criza începută în 2008, ca orice altă criză, atestă încă o dată că societatea nu are liniaritatea pe care, în mod naiv, conştient naiv, o asumăm în gândurile, reflecţiile şi acţiunile noastre. Societatea nu are nici dezordinea funciară pe care se grăbeşte să o postuleze trăirea adâncă a disperării. Societatea este, în faţa fiecăruia dintre noi, ca fiinţe finite, închise în istoricitatea inevitabilă a fiecăruia, o lume complicată, în care fiecare dintre iniţiativele noastre se aventurează, cu încredere adesea, dar fără certitudini absolute vreodată. în alte cuvinte, riscul este ceea ce ne marchează, nu oricum, ci originar.
Cel care a căutat să conceptualizeze riscul, Niklas Luhmann (cu Soziologie des Risikos, Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1991), a dat şi primul concept al riscului. El a observat dificultăţile de a prelua riscul în conceptualizări, având în vedere împrejurarea că sistemele noastre de noţiuni, ca fiinţe culturale, stau pe premisa caracterului organizat al lumii, pe care ne-am putea bizui în deciziile noastre de acţiune. Riscul ţine de familia de „concepte ale nefericirii (Unheilsbegriffe)”, precum „dezordine”, „catastrofă”, „haos”, la care aş adăuga „nenoroc”, „eşec”, şi nu poate fi gândit decât dacă ne-am pus în prealabil întrebarea „cât de normal este normalul?” A gândi efectiv riscul presupune a fi capabil să asumi o relativitate în plus (şi normalul poate fi anormal şi, deci, chestionabil şi vulnerabil!). „Conştiinţa riscului” este posibilă numai asumând „posibilitatea evenimentelor catastrofale” în toate direcţiile ce pot fi concepute.
Această conştiinţă este confruntată inevitabil cu întrebări de felul: cum concepem societatea în care suntem dacă ne asumăm perspective precum cea a navigatorului pe mare, care simbolizează asumarea „riscului”, pe care o fac în viaţa lor mulţi oameni? Ce mai rămâne necesar şi ce este întâmplător din momentul în care ne asumăm realitatea riscului? Cum va opera societatea asumându-şi această realitate? Cum se va realiza indispensabilul consens din societăţile democratice în condiţiile asumării riscului inerent întreprinderilor umane?
Niklas Luhmann a investigat riscul sub multe aspecte, diacronice şi sincronice, într-un efort, în premieră, de a capta în termeni adecvaţi situaţia în care „se poate decide între risc şi securitate, între alternative riscante şi alternative sigure sau chiar trebuie să se decidă” (p. 29) sau, mai cuprinzător, situaţia de „evitare, după posibilităţi, a daunelor” (p. 22). Riscul pe care Die Soziologie des Risikos îl explorează este plasat în cadrul „pretenţiilor de raţionalitate care au căzut într-o relaţie tot mai precară cu timpul” şi în legătură cu „decizii care se leagă cu timpul, deşi viitorul nu se poate cunoaşte, mai ales viitorul care se produce ca urmare a deciziilor proprii” (p. 21). Riscul este modelat, deocamdată, pe fondul „nesiguranţei (Unsicherheit)”, luând în seamă, pe urmele clasicei lucrări a lui Frank Knight (Risk, Uncertainty and Profit, Boston, 1921), experienţa calculului profitului de către întreprinzători în funcţie de absorbirea „nesiguranţei”. Observaţia de bază, pe care Niklas Luhmann o fructifică este aceea a legăturii dintre risc şi eforturile de raţionalizare pentru a înfrunta viitorul, un viitor care nu este deloc liniar, ci afectat de complexitate.
Criza care a început în 2008 nu numai că actualizează întreaga discuţie privind riscul şi sociologia riscului elaborată până acum (cu toate că Niklas Luhmann însuşi remarcă: „nu există vreun concept al riscului care ar putea satisface pretenţiile ştiinţifice”, p. 14). Această criză dă noi dimensiuni riscului (emergenţa acestuia în sisteme „raţionalizate” precum cel financiar, sporirea riscului în condiţiile societăţii mediatice, imanenţa riscurilor individuale, sporite în condiţiile economiei globale) şi pretinde noua tematizare a riscului. Acesta, riscul, devine termen al ontologiei umane, în mod întemeiat.
