America nu crede în lacrimi

Motto: Nu vă bucuraţi, nu ninge/scuipă deasupra noastră, plictisiţii din Paradis (Mircea Dinescu)

O explozie de bucurie şi lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut şi eu să câştige democratul, deşi i-am scris seara unui prieten “Noi, negrii din lumea întreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist înrăit, să-ţi aduci aminte că Steaua a avut 2-0 în minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate şi sub influenţa a două cărţi pe care le am pe noptieră: Al Gore, “Asaltul asupra raţiunii” şi “La Societe des victimes”, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

 

America este ţara tuturor posibilităţilor, e adevărat, dar mai ales ale celor  de control social şi de management inteligent ale unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele şi culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri, îşi va aduce tot mai mult aminte că este şi Hussein) a fost rezultatul unei mobilizări a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă împotriva  sistemului.

 

Americanii săraci s-au ridicat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit şi jurnalişti din Europa exclamând pe la televiziuni că nimic nu va mai fi ca înainte, frază pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevărat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăţi, a început un război de hărţuire şi inoculare a unor frici noi societăţii globale şi, mai ales, celei americane. Mi-au rămas şi mie în minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oraş american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

 

La frica de terorişti, acum s-au adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a încrederii. Ca şi cunoscător al teoriilor soft power americane, aş putea spune că săracii, cu puţinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum şi-au mai cheltuit şi votul în acest sens. 

 

în orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, săracii, muncitorii sau funcţionarii ce lucrează de le sar capacele, minorităţile de toate felurile, emigranţii sunt, astăzi, consideraţi victime şi dau o mare luptă pentru a li se recunoaşte diferenţa, a se omologa rana, refuzând de multe ori chiar statutul de egal. America şi marii ei scenarişti ne-a mai oferit o utopie, cu un happy-end rapid, formulă care poate direcţiona foarte bine emoţia colectivă: un negru preşedinte, o speranţă pentru toţi.

 

Vă aduceţi aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat şi multe din rămăşitele comunismului par mai vii azi decât erau în 1995. Ce a reuşit Emil Constantinescu a fost să ucidă prima izbucnire de speranţă. Şi Traian Băsescu a reuşit să stoarcă lacrimi şi speranţe în 2005, dar, astăzi, reuşitele luptei lui cu comunismul sau corupţia, sunt încă sub semnul îndoielii şi chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuşi să-şi facă o armată profesionistă.

 

Ştim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizaţi prin şocuri emoţionale: speranţe mari, dezamăgiri, iar speranţe, iar dezamăgire. După câteva şocuri, speranţa schimbării moare definitiv. Ştiu de la un scriitor american cum se îmblânzeşte un cal sălbatic: se leagă puternic, pentru că se smuceşte tare de două ori, a treia oară nu va mai încerca, poate să-l ducă şi un copil de dârlog.

 

Sistemul acţionează mai bine sub acoperire, în spatele unor aparenţe de schimbare şi având pe scaunele din faţă oamenii doriţi de mase. Cu Ion Iliescu în faţă sistemul devenea transparent, îşi pierdea paravanul necesar. în luptă directă cu Traian Băsescu se întorc, democratic, o serie de figuri şi metehne din trecut. Nu doar că se întorc, dar se şi legitimează, ne sfidează şi ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada în care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine în confruntare, ştie să anihileze pe cei care bagă levierul între roţile dinţate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul în care Martin Luther King a lansat visul american al egalităţii oamenilor, dar a murit pentru asta. însemnă că masele, victime, astăzi, ale goanei după profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut şi faptul că până şi revoluţiile, nu doar democraţia, pot fi contrafăcute.

 

America are astăzi şi o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură în asigurarea ordinii mondiale şi este de înţeles că nu va putea să accepte aerul de libertate şi eliberare şi dansurile victoriei mai mult de o noapte. Mâine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala şi refacerea după chef ca la noi, în Balcani. în mod obiectiv, America nu cred că îşi poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăţilor şi eliberării individului din infernul capitalist, aşa cum speră dezmoşteniţii din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, în primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

 

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realişti, să nu visăm degeaba. Citiţi, mai degrabă, ultima carte a unui politician remarcabil al Americii, care, probabil, a câştigat votul maselor, dar nu a fost lăsat să fie Preşedinte, Al Gore. America ştie să folosească energia visului, ştie să producă oameni puternici, ştie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranţă, America nu crede în lacrimi!