Săptămâna trecută, Dohotaru a protestat în centrul Clujului cărând după el gunoi informaţional sub formă de televizoare, monitoare, stive de ziare, aparate de radio legate cu cabluri. S-a proclamat Sisif mediatic, obligat să poarte cu el, în calitate de consumator/producător de conţinut media, ceea ce sistemul mediatic românesc produce cu râvnă incoercibilă, fără să-şi pună problema selecţiei informaţiei după criterii fundamentate pe valoarea de informare şi relevanţa pentru public.
« Gunoaie sunt prezentarea continuă, galopantă a tuturor banalităţilor, crimelor, accidentelor, frivolităţilor mondene. Tot gunoaie sunt sastisirea publicului cu oameni politici ciungi de viziune, cu vorbăria despre bani şi lipsa lor, cu evenimentele culturale ponosite (...)
Adesea, gunoaiele
nu sunt subiectele în sine, cât anularea lor prin viteza cu care sunt
prezentate, fără pic de meditaţie asupra situaţiei şi prin modul facil de a
(Continuare în pagina 2)
(Urmare din pagina 1)
în
de-a 4-a puteri în sine devine actor social şi politic influent asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor. în aceste perioade se îngroaşă puternic o linie de demarcaţie care împarte jurnaliştii în două mari categorii, puţini dintre ei rămânând în afara lor.
Pe de o parte sunt cei copleşiţi de imaginata misiune nobilă care le-a fost hărăzită, de a lumina calea întunecată a minţii alegătorului debusolat. în acţiunile lor, aceşti oameni de presă pleacă de la premisa, presupusă inviolabilă, a propriei omniscienţe, a faptului că tocmai ei au fost acei unici aleşi să cunoască adevărul absolut şi încearcă, prin metode mai mult sau mai puţin subtile, de deturnare sau omisiune, să intervină în mecanismele de decizie politică a cititorilor în direcţia dorită de ei.
în a doua categorie se situează aceia care nu dau nici o ceapă degerată pe influenţa informaţiilor pe care le diseminează şi nu au nici urmă de conştiinţă a rolului presei într-o societate. Ei îşi iau doar leafa, îşi doresc o slujbă lejeră, de opt ore pe zi, cafeluţa de dimineaţă şi banalele privilegii ale vieţii de teren, o alună şi o măslină din când în când, pe la recepţii plicticoase. Cel din a treia categorie, jurnalistul (auto-)reflexiv e pe cale de dispariţie.
El e cel care simte pasiunea de a lua varza realităţii şi a-i desprinde rând pe rând frunzele, până la miezul dulce-astringent. El întoarce informaţia pe toate feţele, sună, comunică, vorbeşte în locul consumatorului de media cu toţi cei implicaţi în evenimente, corelează informaţiile, le confruntă cu fapte trecute, se documentează pentru ca să contextualizeze evenimentul, află biografii, sapă prin tomberoane, adulmecă urme şi hârtii, iar apoi dă naştere scenei complete, pe care o redă sintetic publicului spre propria analiză.
E clar, meseria de jurnalist poate fi cea mai grea din lume, dacă e făcută şi asumată în acest fel. Iar într-o breaslă în care sunt prea mulţi copiştii din comunicate de presă, inventatorii de ştiri şi ţuţerii pe la poarta mai-marilor zilei, jurnalistul pur şi dur ajunge un paria. Nici chiar cititorul nu-l mai înţelege, obişnuit fiind cu presa de salon murdar care îi este servită la felul principal. Rareori, vocaţia bate instictul de conservare şi mulţi jurnalişti se retrag din presă în alte domenii mai puţin septice.
Pentru a ilustra cele de mai sus vă invit la un exerciţiu simplu, de demascare. Urmăriţi la întâmplare câteva emisiuni de “dezbatere” electorală. Veţi reuşi fără mare efort să identificaţi jurnalişti aparţinând fiecăreia din primele două categorii. Pentru un exemplar din a treia, mă tem că n-aţi nimerit bine. Iar dacă, dintr-o regretabilă eroare a producătorului, se strecoară vreun nefericit, de îndată e luat în primire de un coleg mai “experimentat”, care-l pune la punct de îndată sau pur şi simplu se ia pauză publicitară.
Acţiunea lui Adrian Dohotaru a avut drept public ţintă principal breasla jurnaliştilor clujeni, îndemnaţi la reflecţia asupra propriului loc în angrenajul social al comunităţii locale şi, la limită, globale. Reacţiile pozitive au fost dublate de cele zeflemitoare, prin care butada şugubeaţă asumată de protestatar, “nebunul satului media”, a fost luată ca atare.
Alte voci, aceeaşi gamă: prezenţa la protest a sociologului şi specialistului în cultură şi comunicare de masă, Vasile Dâncu, a fost politizată pe baza argumentului de tipul “Da’ ce? Voi nu omorâţi negri?”
Binomul mediatic jurnalist-consumator de media, pe care şi-l doreşte Dohotaru, comportă producţia de anticorpi sociali împotriva gunoiului informaţional, însă procesul prin care aceştia pot să apară e grevat de influenţe diverse, uneori nebănuite.
Din acest punct de vedere, presa din România a ratat startul atunci când găina lui Cristoiu a născut pui vii înainte ca adevărurile fundamentale ale istoriei recente să fi fost devoalate. în acea zi fatală, jurnalistul român a plecat să caute oaia cu două capete şi a lăsat groapa de la Berevoieşti deschisă pentru hiene. Acest început de campanie electorală îmi arată că suntem departe de a ajunge la masa critică de jurnalişti de vocaţie.
Aş adăuga, suntem chiar cu mult mai departe de a atinge proporţia critică a consumatorului media de vocaţie: cel care citeşte mai mult decât subtitrarea ultimului James Bond şi are instrumentele care să-l ajute în a extrage informaţia reală din cavalcada de biţi de zi cu zi.
