Viitorul jurnalismului

În organizarea unor personalităţi cu inspirate iniţiative – este vorba de conferenţiarele Elena Abrudan şi Delia (Balaban) Bălaş, de la catedrele de Jurnalistică şi, respectiv, de Comunicare şi Relaţii Publice ale Universităţii Babeş-Bolyai – s-a desfăşurat excelentul seminar consacrat Viitorului jurnalismului, cu participarea foarte utilă a ziaristei de la „Der Spiegel”, Renate Nimtz Köster şi a unui profesor de specialitate german.

 Probabil că se vor publica intervenţiile şi răspunsurile la întrebări, încât nu mă opresc asupra lor. Vreau doar să reiau opinia pe care am exprimat-o cu acel prilej.

Nu pare deloc în primejdie nici profesia de jurnalist şi nici întreprinderea publicitară, în înţeles cuprinzător. Trăim, în fapt, în „societatea mediatică”, în care multe activităţi sunt dependente de mediatizare. Chiar stabilirea realităţii este mijlocită, în multe cazuri, de mediatizare.

 

Sunt însă astăzi pericole perceptibile în faţa jurnalisticii. Aici am în vedere două: este vorba de trecerea progresivă a presei scrise şi vorbite în formula online şi de tendinţa de autodisoluţie a presei, în condiţiile în care nu mai contează adevărul, ci vociferarea ca atare. Trecerea amintită modifică vizibil până şi forma ştirii, care devine „informaţie” goală.  Tradiţionala „presă de opinie” este, astfel, „provocată” încă o dată. Tendinţa amintită se îngroaşă sub presiunea comercializării şi a căutării de profituri rapide, când puţini se mai întreabă asupra efectelor sociale şi culturale ale publicisticii.

 

Cele două sunt pericole reale, chiar dacă o primejdie majoră la adresa jurnalismului nu există astăzi. în definitiv, jurnalismul este parte a „sferei publice” („espace publique”, „opinion publique”, „public sphere”, „Offentlichkeit”) – acea sferă apărută odată cu democraţia, în care oamenii maturi dezbat şi dezleagă probleme de interes comun.

 Jurnalismul este legat de destinul „sferei publice”, care rămâne, oricum, în pofida temerilor de astăzi, asigurat.

 

Sub acest ultim aspect, jurnaliştii se pot revendica mereu din celebra remarcă a lui Thomas Jefferson: „our liberty depends on the freedom of the press, and that cannot be limited without being limited”. Presa trebuie să fie liberă, iar orice atingere a libertăţii presei este indicatorul limitării libertăţilor de orice fel. De aici nu rezultă însă că libertatea presei lasă în afară răspunderea. Jefferson a pus accent pe libertate, asumându-şi însă că cel ce-şi exercită libertatea în presă este el însuşi un om emancipat şi responsabil. Adică un om ce-şi asumă să se pronunţe public, cu competenţă suficientă, în numele unui interes care este interes public.

 

Arthur Miller a explicitat cum nu se poate mai bine această asumpţie: „a good newspaper, I suppose, is a nation talking to itself”. Oricine se poate întreba: câte publicaţii şi câţi ziarişti sunt conform acestei asumpţii? Prin câte şi, respectiv, câţi o naţiune (în înţelesul larg), de fapt o comunitate, îşi vorbeşte ei înseşi? Fiecare îşi poate da un răspuns.

 

Problema practică ce revine unei universităţi, dintr-un astfel de răspuns, este cea a formării jurnalistului. Câteva întrebări care survin inevitabil sunt cu adevărat dificile: trebuie ca jurnalistul să fie specializat pe domenii (ştiinţă, economie, finanţe, sport, educaţie, etc) sau nu este nevoie? Care este ponderea acceptabilă a evaluării personale a faptelor într-un articol? Trebuie ca meseria de jurnalist să fie constituită pe soclul unei profesiuni prealabile a celui în cauză sau este destul să faci facultatea de jurnalism pentru a deveni ziarist?

 

Cât de importantă este experienţa în naşterea unui jurnalist? ş.a.m.d. Expuşi în viaţa publică, politicienii comit numeroase erori de logică sau încalcă regulile actelor de vorbire şi ale jocurilor de limbaj, în mod frecvent. Ziaristul – care, chiar prin profesiunea sa, devine vocea interesului obştesc – nu-şi poate îngădui sau n-ar trebui să-şi permită să facă astfel de erori. De aceea, găsesc că familiarizarea viitorilor jurnalişti cu tehnici şi teorii ale argumentării, ale comunicării interpersonale, ale actelor de vorbire, cu filosofii ale umanului şi cu teorii ale societăţii, cel puţin cu acestea, este indispensabilă.

 

în atmosfera din jurul nostru, mai ales acolo unde competenţele moderne sunt firave, au prins influenţă câteva teorii: cea a „dispariţiei cărţii” ca întreg de cunoştinţe (Derrida), cea a „disoluţiei marilor naraţiuni” legitimatoare (Lyotard), cea a „sfârşitului istoriei” (Fukuyama) prin schimbarea mecanismelor tradiţionale de evoluţie. La noi, astfel de teorii, preluate mai mult în fugă, sunt date neprecaut, tacit, drept adevăruri deja confirmate.

 

Iar ceea ce rezultă – de fapt o expansiune a „societăţii cinice” şi chiar a „societăţii controlate de minciună” – este socotit necritic drept confirmare a acelor teorii. Nu avem aici spaţiul pentru un comentariu larg. Aş spune însă că un fel de teorie a cunoaşterii, legată de pretenţioasa profesie de jurnalist şi de impresionanta întreprindere mediatică a devenit, la rândul ei, indispensabilă. Poate însăşi o „critică a raţiunii mediatice” (ca să fac o analogie cu Kant), care ar clarifica din nou condiţiile posibilităţii acesteia, ar fi de acum utilă.