Se considera – chiar de către Humboldt – că educaţia nu este posibilă decât prin conlucrarea (Zusammenwirken) dintre profesor şi student. Această conlucrare era gândită ca relaţie nemijlocită dintre aceştia. în alte cuvinte, studentul nu mai rămânea obiect al educaţiei, cum fusese până atunci şi nici nu devenea client (customer) al universităţii respective, cum aveau să se petreacă lucrurile mai târziu.
Studentul era conceput ca partener al profesorului în întreprinderea comună de transfer al cunoaşterii spre noi generaţii şi de sporire a cunoştinţelor. Viaţa universitară era concepută corporativ: studentul şi profesorul se întâlneau în seminarii, la cursuri, în momentele cruciale ale vieţii, iar conlucrarea lor avea efecte formative, individualizate asupra studenţilor. Profesorul, de pildă, recomanda lecturi, formula teme de meditaţie pentru student, îi observa formarea şi îi îndruma evoluţia intelectuală şi morală.
Relaţia nemijlocită dintre profesor şi student a fost subminată, între timp, din cel puţin două direcţii.
Pe de-o parte, mărirea efectivelor de studenţi, în condiţiile ineluctabilei masificări a studiilor universitare, subţiază şansele unei astfel de relaţii, iar reducerea formării universitare la training vocaţional le anulează de-a dreptul. Pe de altă parte, profesorul este evaluat în primul rând după producţia sa ştiinţifică, în vreme ce studentul este determinat să caute mai ales acumularea de credite profesionale, care să îi asigure succes pe piaţa joburilor. Formarea universitară devine, astfel, tot mai mult, calificarea pentru anumite profesii.
Relaţia dintre profesor şi student se anonimizează şi devine, cu mari pierderi, desigur, formală: profesorul şi studentul se mai întâlnesc, poate, la seminarii şi cursuri (dacă nu cumva cursurile şi seminariile sunt preluate de comunicarea electronică), la examene (care adesea pot fi pe bază de compuneri scrise), dar o conlucrare în forma dialogului formativ are loc tot mai puţin.
Suntem însă nevoiţi să punem întrebarea: este relaţia nemijlocită dintre profesor şi student ireversibil pierdută? Nu avem aici spaţiul pentru a descrie detaliat efectele costisitoare pe termen mediu şi lung ale unei astfel de pierderi. Pe de altă parte, se poate sesiza, pe cazul şcolilor ştiinţifice ce dau tonul în cunoaşterea de astăzi, cât de indispensabilă rămâne formarea universitară pe calea dialogului profesor – discipol. Creatorii şi descoperitorii se formează şi astăzi, ca şi odinioară, în preajma profesorilor excelenţi, cu care intră în relaţie nemijlocită.
Sunt nenumărate raţiuni în favoarea găsirii de soluţii – instituţionale, pedagogice, metodice, profesionale – pentru a restabili relaţia nemijlocită, de conlucrare efectivă, dintre profesor şi student. Nu mai este realist să aspirăm la organizarea corporativă a vieţii universitare, în epoca masificării învăţământului superior. A devenit însă imperativ să recuperăm dialogul formativ dintre profesor şi student prin acţiuni chibzuite.
La Universitatea Babeş-Bolyai, de pildă, căutăm să facem reversibilă istoria recentă, oarecum negativă, a relaţiei nemijlocite dintre profesor şi student, introducând efectiv sistemul tutorial şi integrând studenţi în programe de cercetare ştiinţifică, precum şi prin măsuri privind evaluarea cunoştinţelor şi procesul de învăţare. Aceasta, învăţarea, devine, alături de învăţământ, cercetare ştiinţifică, servicii specializate către comunitate, participarea la înnoirea societăţii, un alt domeniu de exercitare a funcţiilor multiple ale universităţii.
Două câmpuri de acţiune se deschid, în orice caz, pentru universităţile de performanţă de astăzi: crearea unui nou acces al studenţilor performanţi la cercetarea ştiinţifică întreprinsă de profesori şi reluarea iniţiativei paideice, larg educative şi formative, alături de cea instructivă (training pentru profesie), a universităţilor. Ambele fac parte din latura neuzată a proiectului humboldtian, care a redevenit actuală pe fondul nevoii de a asigura succesiunea firească a generaţiilor şi pe fondul nevoii de a asigura profilarea de personalităţi responsabile.
Din aceste puncte de vedere, o regândire a mecanismului granturilor, ca mecanism de administrare şi stimulare a cercetării ştiinţifice, a devenit necesară, după cum necesară este de acum accentuarea părţii formative (ce induce în bună măsură capacitatea tânărului de a-şi asuma şi dezlega pe cont propriu probleme, de a argumenta în dezbaterea publică, de a interacţiona pe bază de reciprocitate cu ceilalţi, de a articula şi promova proiecte, de a examina şi cultiva valori) din curriculumul universitar.
Universitatea are multiple funcţiuni: învăţământ, cercetare ştiinţifică, servicii către comunitate, loc al dezbaterii problemelor comunităţii şi al configurării alternativelor, etc. Dar universităţii îi rămâne totuşi şi funcţia de asigurare a învăţării performante – aceasta nu numai sub aspect cognitiv, ci şi în dimensiunea pregătirii pentru înnoirea cunoaşterii şi promovarea valorilor.
