Faptul de la care pleca această întrebare este cunoscut: generaţia Habermas, Spaemann, Albert, Henrich, Riedel, Frank, care nu numai că a dat opere de valoare universală în filozofie, dar a articulat, în acelaşi timp, conştiinţa de sine publică în Germania postbelică, pare să nu aibă continuatori. Oricum, astăzi situaţia este, perceptibil, diferită: filosofii participă prea puţin la articularea conştiinţei publice.
Cu toate că, prin natura ei, „filosofia este mai aproape de pulsul timpului decât orice altă disciplină”, intelectuali din generaţii noi se interesează, în cazul bun, mai mult de ceea ce au în minte, decât de abordarea problemelor trăite de oameni. Cu câţiva ani în urmă, profesorul Habermas mă întreba dacă în România este, de asemenea, în scădere apetitul noilor generaţii pentru teorie şi angajarea în dezbaterea publică. Nu am avut alte fapte la îndemână decât pentru un răspuns ce trimitea la promisiuni.
Printre filosofii autohtoni care-şi merită apelativul, Vasile Muscă face însă figură distinctă. El a întrunit, între timp, cea mai extinsă formare în antichitatea greacă şi clasicismul german printre cei care fac filozofie la noi. Dintre studenţii cu care D. D. Roşca şi-a încheiat învăţământul, Vasile Muscă era cel mai citit, iar scrierile sale numeroase, publicate în timp, sunt proba concludentă.
El a făcut figură distinctă şi prin tinerescul orgoliu de a-şi organiza ideile cât mai sistematic cu putinţă. Se ştie că Titu Maiorescu şi Ion Petrovici îşi pregăteau prelegerile în oglindă, spre a percepe cum ar putea fi percepuţi. Cred că Vasile Muscă este preocupat, natural şi responsabil, de ceea ce rezultă din reflecţiile sale şi de receptarea de către public. Apoi, el face figură distinctă prin însăşi înţelegerea filosofiei. Vasile Muscă reprezintă benefic curentul favorabil înţelegerii filosofiei drept tentativă de cunoaştere sistematică a întregului lumii humano-socio-cosmice, care include, în mod explicit, asumarea problemelor cetăţii şi, la capăt, un răspuns la neliniştitoarea întrebare privind sensul propriei vieţi.
Excelentul eseu recent La philosophie dans la cité (Grinta, Cluj, 2008) ilustrează toate aceste proprietăţi ale personalităţii, scrierilor şi concepţiei lui Vasile Muscă. în plus, eseul este o meditaţie asupra stării de astăzi a democraţiei româneşti, pe care Vasile Muscă o vede destul de maiorescian: „la généralisation d’une mentalité <<démocratique>> constitue le condition préalable d’une vie démocratique véritable réelle” (p. 11). Spre a prelua problemele, evident de insuficientă înţelegere a democraţiei, din societatea românească de astăzi, Vasile Muscă întăreşte şi aplică distincţia dintre „democraţia sofistului” şi „democraţia filosofului”.
în vreme ce sofistul practică o democraţie în care „adevărul” nu contează, democraţia rămânând în acest caz „cantitativă” şi invitabil „ambiguă”, cel care are conştiinţă filosofică leagă democraţia şi adevărul. Accentul cade, desigur, în La philosophie dans la cité, pe conotarea, de aşteptat negativă din partea adepţilor lui Platon, a „democraţiei sofistului”: „En principe, les sophistes deviennent les principaux fondateurs d’une démocratie de la quantité, ou chacun est parfaitement égal ŕ chaucun, 1=1, sans tenir compte de toute différence réelle entre les gens tentant du domaine du quantitatif”(p. 18).
Cu eseul La philosophie dans la cité Vasile Muscă dă o analiză a diferenţei dintre cele două înţelegeri ale democraţiei reconstituind reacţia lui Platon la sofişti. Sub analiza sa stă o dezbatere asupra înţelegerii democraţiei în practicile actuale din România. Vasile Muscă face operă de istorie a filosofiei, dar cu ochiul vigilent la ceea ce se întâmplă pe terenul cetăţii. El este fidel tradiţiei după care filosofia este expresia multiplu distilată a ceea ce se petrece în viaţa comunităţii respective, încât, oarecum invers, în conceptele filosofiei se pot citi forme ale vieţii oamenilor.
în marginea acestei analize de bun nivel istorico-filosofic se pune invitabil, ca în faţa oricărei reluări a lui Platon, întrebarea: se încheie sarcina firească a filosofului odată cu stabilirea opoziţiei dintre „democraţia filosofului” şi „democraţia sofistului”?
Este la îndemână observaţia că nu avem apriori garanţia că filosoful nu are, la rândul său, un punct de vedere relativ. în fapt, trebuie aflată mereu o instanţă mai presus de sofist şi de filosof, deopotrivă, dacă este să rămânem în democraţie. Nu mă refer aici la nevoia de a diferenţia democraţia dincoace de distincţiile filosofiei clasice, ci semnalez doar deschiderea unei probleme dincoace de aceasta: problema legitimării deciziilor şi procedurilor, care este tot atât de redutabilă precum cea a democraţiei.
Vasile Muscă aduce dezbaterea asupra democraţiei autohtone până în acest prag, ce va trebui să fie trecut. Ca istoric al filosofiei sensibil la cetate el şi-a făcut, desigur, datoria.
