Nevoia rupturii în ştiinţele sociale (I)

În Germania se face distincţie între “universitãţi depline (vollständige Universitäten)”, pe de o parte, şi “instituţii (şcoli) de învãţãmânt superior” şi combinaţii ale celor douã specii, pe de altã parte. Prin “universitãţi depline” se înţeleg acele instituţii de învãţãmânt superior care cuprind deopotrivã ştiinţele naturii, ştiinţele sociale, filosofia, teologia.

O astfel de diferenţiere ar putea fi inspiratoare în ţãri în care titlul de universitate rãmâne impropriu folosit pentru instituţii cu spectru de specializãri redus sau de instituţii care nu fac decât învãţãmânt, cercetarea fiind declarativã.

 

în orice caz însã, a dezvolta corespunzãtor ştiinţele sociale este un obiectiv al universitãţii ce-şi meritã numele. Afirmaţia este cu atât mai valabilã în ţara noastrã, în care aceastã dezvoltare a fost împiedicatã în cursul istoriei de prejudecãţile romantismului întârziat (înainte de Al Doilea Rãzboi Mondial, care au fãcut, de pildã, ca economia sã rãmânã în afara universitãţii, iar ştiinţele administraţiei sã fie desfiinţate devreme) şi de opticile dogmatismului ideologic (dupã Al Doilea Rãzboi Mondial, care a ideologizat ştiinţele sociale).

 

Iar recent neofuncţionalismul (care amestecã relativismul, empirismul cu oportunismul) a ocupat terenul. România nu a fost singura ţarã europeanã afectatã, dar aici nu este nicidecum vreo raţiune pentru a amâna necesara rupturã în raport cu ceea ce este. Aceastã rupturã este de fãcut în raport cu întreaga tradiţie indigenã (romantic întârziatã, ideologizantã şi relativistã) a acestor ştiinţe. ªi din acest punct de vedere se poate spune cã soluţiile la problemele României nu sunt în trecut.

 

Ce s-a fãcut, în definitiv, dupã 1989? Dezideologizarea s-a operat în România destul de repede, dar ţara noastrã se caracterizeazã şi astãzi prin slaba elaborare a punctelor de vedere majore. Nu sunt profilate conceptual nici liberalismul, nici creştin-democraţia, nici social-democraţia, dacã este sã considerãm concepţii economice, politice, culturale. Existã doar o mânã de persoane care reprezintã aceste puncte de vedere, dar analize efective în jurul punctelor de vedere nu sunt.

 

Apoi, foarte mulţi au fãcut studii în strãinãtate, dar câţi au dobândit capacitatea de a aplica ceea ce au învãţat în România? Abia pe degetele de la douã mâini se pot numãra specialiştii de sine stãtãtori, capabili sã dea soluţii. Mulţi studenţi s-au înscris în universitãţi la ştiinţele sociale, dar cât de frecventã este întrebarea asupra soliditãţii cunoştinţelor ce li se oferã? în societate se resimte o nevoie crescândã de cunoştinţe specializate (din drept, economie, management, marketing, sociologie, istorie, logicã şi din altele), dar cât e satisfãcutã?

 

Eu cred cã, cel puţin într-o “universitate deplinã” (voi lua aici ca exemplu Universitatea Babeş-Bolyai, care nu este deloc singura în aceastã situaţie şi nici singura care are nevoie de schimbãri chibzuite), ruptura necesarã a ştiinţelor sociale se lasã rezumatã în zece puncte. Le caracterizez pe scurt.

încep cu observaţia cã ultima oarã când bibliotecile din România au fost sincrone a fost la începutul celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial. Pe atunci, nici distanţa dintre Occident şi Orient nu era atât de mare.

 

Ulterior, rãmânerea în urmã, în Rãsãrit, a fost continuã. în ultimul deceniu, s-au format la Universitatea Babeş-Bolyai numeroase biblioteci specializate (de pildã, Biblioteca Studiilor Germane, Biblioteca Studiilor Americane, Biblioteca Studiilor Iudaice, Biblioteca Studiilor Europene, etc.), s-au instalat centrele culturale internaţionale, dar problema “aducerii la zi” a bazei documentare a rãmas deschisã.

 

De aceea, a construi neîntârziat Biblioteca ªtiinţelor Sociale Contemporane, înzestratã cu clãdire nouã şi adecvatã, echipatã cu aparaturã electronicã şi cu cãrţile “la zi”, în raft liber, cu orar neîntrerupt, a devenit urgentã. Nu

sunt posibile ştiinţe sociale propriu-zise fãrã biblioteci aduse la zi.

 

Restabilirea cercetãrii factuale a rãmas, de asemenea, o urgenţã. Observãm,

de pildã, cã se produc anevoios reconstituirile istorice ale evenimentelor din istoria contemporanã, încât monografiile care conteazã sunt fãcute nu aici, unde s-au petrecut evenimentele, ci în afarã.

 

Cercetãtori americani, de exemplu, au petrecut ani de zile în arhivele româneşti, încât, evident, analizele lor sunt cele care înnoiesc abordãrile şi dau, pe bunã dreptate, tonul. Nu sunt posibile ştiinţe sociale competitive fãrã cercetãri factuale cuprinzãtoare.

 

Se întãreşte însã o factualizare parţialã a cercetãrilor, care rãmâne de la început sub nevoia de conceptualizare necesarã. Formula lui Hegel, “adevãrul este conceptul”, nu şi-a pierdut actualitatea şi se cuvine invocatã în condiţiile în care cercetarea se reduce la sondaje sau la simple mãsurãri.

 

 în ştiinţele sociale de la noi este nevoie de revenirea la ipoteze generale, la concepte, la teorii, chiar dacã failibilitatea oricãrei conceptualizãri este conştientizatã. Nu sunt posibile ştiinţe sociale care conteazã fãrã a trece de la sondaje, colectãri de date, mãsurãri de tendinţe la ipoteze şi teorii