O reorganizare a cercetării, învăţământului, învăţării, administraţiei, profesurilor, activităţii studenţilor se produce şi poate fi constatată la Beijing, la Seoul, la Phoenix, la Grenoble, la Karlsruhe, la München şi în alte locuri.
Nu avem, poate, nici cu această tranziţie, cum nu am avut nici
cu cele anterioare, trecerea la o universitate imună la critici legitime: în definitiv, “research university” s-a asociat cu înţelegerea discutabilă a sensului ştiinţelor, în pofida enormei ei productivităţi, iar “universitatea antreprenorială” a adus slăbirea criteriilor cunoaşterii, în ciuda adaptabilităţii ei.
Dar, oricare ar fi criticile, din “research university” şi “entrepreneurial university” este de învăţat, după cum astăzi este de învăţat din tendinţele tranziţiei spre noua universitate. Am în vedere aici cinci schimbări majore, care devin indispensabile de acum pentru universităţile româneşti.
Este vorba, înainte de toate, de reorientarea cercetării ştiinţifice spre orizonturi tehnologice. Când se vorbeşte de tehnologie, mulţi se gândesc doar la tehnologii industriale, care rămân, desigur, cruciale. Există însă şi tehnologii instituţionale, tehnologii culturale, etc., dacă este să luăm acest cuvânt grecesc în întreaga sa conotaţie. Este, de fapt, însuşi sensul genuin al cunoaşterii, înţeleasă adecvat, elaborarea de tehnologii.
Dacă considerăm chiar şirul descoperirilor care au revoluţionat, de pildă, fizica (de la Maxwell şi Bolzmann la Pauling) sau biologia (de la Mendel, trecând prin Bayliss şi Starling, Watson şi Crick, la Paul Berg), vom observa orizontul tehnologic al căutărilor care au dus la descoperiri.
Se poate, în orice caz, spune, pe cazul României, că, după ce înainte de 1989 era dominantă concepţia greşită după care cercetarea ştiinţifică trebuie să dea soluţii practice imediate, după 1989 s-a instalat concepţia, tot greşită, după care soluţiile nu contează, care trebuie, de asemenea, părăsită. în fapt, nu este cunoaştere în accepţie matură acolo unde nu se avansează o soluţie nouă la o problemă.
Nu rezultă nicidecum de aici că cercetarea ştiinţifică se lasă redusă
la confecţionarea de unelte sau imaginarea de simple tehnici. Chirurgul nu este doar tăietor de ţesuturi, economistul nu este numai contabil, administratorul este altceva decât un manipulator de bunuri. Ştiinţa este mereu mai mult, dar rămâne, cât este ştiinţă, cu orizont tehnologic.
în consecinţă, evaluarea cercetării ştiinţifice se face, în fapt, până la urmă în afara ştiinţei înseşi: în nivelul tehnologic creat. De aceea, simpla publicare de texte, inclusiv ISI, este indispensabilă, neîndoielnic, dar şi mai importantă este creaţia intelectuală care induce schimbări.
Pe de altă parte, în discuţia din România despre cercetare se trece peste faptul că sistemele internaţionale (ISI şi altele) sunt de evidenţiere, nu de evaluare
a creaţiei, că inovaţia intelectuală se măsoară altfel. Vizibilitatea textelor este importantă, dar valoarea lor cognitivă adăugată este altceva.
Este vorba, în orice caz, în noua universitate, de cultivarea valorii - a celei mai înalte valori cognitive, care este creaţia (descoperirea, opera de raţionalizare, designul artei) intelectuală propriu-zisă.
Este vorba, de asemenea, de reconfigurarea specializărilor universitare. Prin tradiţie, acestea depind de diviziunea ştiinţelor. în viaţa trăită este nevoie însă, tot mai mult, de specialişti care iau decizii în funcţie de probleme şi angajând competenţe ce nu se lasă reduse la stăpânirea unei singure discipline ştiinţifice. O reorganizare a specializărilor pe criteriul “problem-based”, în locul criteriului tradiţional “discipline-based”, a intrat la ordinea zilei.
Reorganizarea atrage – cum se observă lucrurile la Arizona State University, la New York, dar şi în universităţi europene – specializări noi (de pildă, “cultural engineering” sau “system engineering”), înlocuirea catedrelor cu departamentele, dezvoltarea facultăţilor ca “şcoli” (de exemplu, “school of human evolution” sau “school of earth studies”) şi o reorganizare pe direcţia asigurării propriei sustenabilităţi financiare la toate nivelurile.
în noua universitate, profesurile, care îşi păstrează importanţa crucială, se reconfigurează într-o nouă relaţie cu mediul înconjurător. Mandarinul dispare din noi motive, formula “shared professorship” devenind dominantă (Seoul National University are peste 75% din profesuri în relaţia cu mediul înconjurător economic şi administrativ, cu finanţarea în consecinţă). Studenţii petrec o mare parte a timpului în biblioteci, laboratoare şi cluburi de dezbateri, formând întinse reţele ale investigaţiei intelectuale (young investigators networks).
O asemenea universitate, rămânând accesibilă pentru largi categorii de studioşi la bază şi foarte selectivă spre vârf, are nevoie de specialişti reali, care nu se mai obţin decât internaţionalizând hotărât ocuparea profesurilor şi stabilirea leadership-ului universitar. Competiţia pentru atragerea de studenţi şi, în acelaşi timp, pentru angajarea celor mai buni profesori - profesori care dau cercetări cu consecinţe tehnologice şi atrag studenţi prin calibrul lor profesional
- este mediul noii universităţi.
Asigurarea de leaderi, care sunt mai mult decât mulţimea şefilor birocratici şi a managerilor şi iniţiază competent schimbări necesare, o condiţionează. De excelenţa profesorilor, ce se verifică mereu în raport cu cele două repere, şi de cultura leaderilor (“calea spre idei bune este să ai multe idei”, cum spunea Pauling) depinde întruchiparea acestei universităţi.
