Antrenamentul unui sportiv are deja multe “secrete”, încât în performanţa sa se poate citi nivelul unor ştiinţe dintr-o ţarã. Pregãtirea unui sportiv costã deja enorm (prin cantonamente, angajare de antrenori, etc.), încât în performanţã se poate lectura capacitatea de investiţie. în felul prezentãrii unui sportiv se poate observa o rigoare pe care o conferã etica acţiunii din ţara respectivã. în motivaţia sportivului se poate identifica atmosfera locurilor din care provine.
In prezentarea unei delegaţii sportive se pot uşor sesiza opţiuni politice ale celor pe care îi reprezintã. Din toate aceste raţiuni – probabil şi din altele – sportul nu mai este doar sport, ci mult mai mult decât sport, adicã ştiinţã, eticã, politicã, civilizaţie, culturã. Aceastã constatare este valabilã cu atât mai mult în cazul Jocurilor Olimpice ale modernitãţii târzii. Jocurile Olimpice din august 2008, desfãşurate la Beijing, permit, oricum, întãrirea acestei observaţii.
Pentru prima oarã în istorie, cea mai populatã ţarã a lumii, China, a condus de la un capãt la altul în clasamentul medaliilor olimpice. Este de spus însã cã rezultatul, favorabil net ţãrii gazdã, nu se datoreazã atât mobilizãrii fireşti a sportivilor care jucau “acasã”, cât extraordinarei pregãtiri a sportivilor chinezi. în oricare sport, reprezentanţii chinezi au etalat exemplara pregãtire în disciplina respectivã, rigoarea “ştiinţificã” a pregãtirii, motivaţia deplinã.
O populaţie de rarã vigoare fizicã şi mentalã a fost reprezentatã competent de sportivii ei admirabili. Prima consecinţã majorã a Jocurilor Olimpice din 2008 este consacrarea Chinei ca supraputere sportivã a lumii, alãturi de S.U.A., Rusia, Germania. Infrastructura şi organizarea însãşi a Jocurilor Olimpice de la Beijing au însemnat victoria tehnicitãţii, inteligenţei, bunului gust, originalitãţii.
Reuşita fãrã precedent în istoria olimpiadelor, ce revine Beijing-ului, nu se datoreazã – cum se crede uşor şi repetându-se un clişeu trivial din ţãri sãrace – mãrimii populaţiei. Nu mulţimea chinezilor a dus la reuşitã, cât inteligenţa, gustul rafinat, efortul creativ al celor implicaţi. China a oferit la recentele Jocuri Olimpice un standard înalt de organizare (“organizare perfectã”, au clamat ziarişti demni de crezare!) şi a etalat o modernitate impresionantã. Nu a fost modernitate de paradã, afişatã la ocazii, ci o modernitate trãitã, asimilatã organic.
A doua consecinţã majorã a Jocurilor Olimpice este consacrarea Chinei ca exponent al modernitãţii ştiinţifico-tehnice avansate a timpului nostru. Ceea ce China a prezentat, odatã cu sportivii ei, cu infrastructura, cu impecabila organizare a Jocurilor Olimpice, sunt, desigur, indicii ale unei mari puteri economice – una dintre cele mai mari în lumea de astãzi.
De câţiva ani, aceastã ţarã urcã, de altfel, neîncetat în ierarhia economiilor lumii, iar acum ea stã la vârf, alãturi de S.U.A., Uniunea Europeanã, Japonia. împreunã luate, China şi Taiwan-ul sunt un competitor de magnitudine neobişnuitã pe glob. Din nou, însã, trebuie spus cã aceastã performanţã China o datoreazã nu atât dimensiunilor ei demografice sau capacitãţii de mobilizare de masã a regimului ei politic (care şi-au avut, incontestabil, efectele lor), cât educaţiei, motivaţiei, efortului creativ ale chinezilor înşişi (iar cine a vizitat universitãţi, institute de cercetare, firme, la Beijing sau Shanghai sau Taipei sau Kaohsiung, îşi dã seama de acest fapt, încã o datã!).
A treia consecinţã majorã a Jocurilor Olimpice este confirmarea clarã, în epoca comunicaţiilor globalizate, a faptului cã în China este vorba nu doar de populaţie impresionantã, ci, dincolo de toate ce se pot invoca (tradiţii, regim politic, etc.), de civilizaţie şi culturã competitive. Iar cele trei consecinţe pe care le-am delimitat, luate ca întreg, au drept rezultat o consecinţã politicã majorã.
O supraputere sportivã, exponentã a modernitãţii ştiinţifico-tehnice, ce etaleazã o civilizaţie şi o culturã strãveche şi competitivã, are, prin natura lucrurilor, rangul unei supraputeri politice. Odatã cu Jocurile Olimpice, China şi-a început aşezarea în rangul unei supraputeri politice a vremii noastre.
Structura politicã a lumii înregistreazã sub privirile noastre o schimbare majorã, pe care oamenii lucizi ar fi înţelept sã o ia în seamã. în mereu instructiva sa Filosofie a istoriei (1810), Hegel considera cã, cel puţin în China, India, Babilonia, popoarele “s-au închis înãuntrul lor”: “Chiar dacã au navigat pe mãri, împrejurarea aceasta a rãmas fãrã urmãri asupra culturii lor şi astfel nu a putut exista o legãturã între ele şi istoria ce se desfãşura în afarã decât în mãsura în care ele au fost cãutate şi cercetate la ele acasã”.
Nu ştiu dacã cercetãrile de istorie actuale confirmã punct cu punct interpretarea datã de celebrul filosof. Ceea ce este însã neîndoielnic este faptul cã recentele Jocuri Olimpice au prezentat omenirii o cu totul altã Chinã, una nu numai “deschisã” spre lume, ci şi capabilã sã joace un rol mai amplu ca oricând în istoria lumii.
