Dincolo de orice aspecte care ţin de gust sau de folosirea discreţionară a banilor publici, disputele de idei mi s-au tradus ca o dureroasă căutare a unei identităţi (culturale) naţionale cu statut incert.
Statul naţional român este tânăr, în forma actuală nu există decât de mai puţin de 100 de ani. înainte, părţile sale componente gravitau în jurul altor centre, aveau istorii diferite, interese divergente, zestre culturală neîmpărtăşită de locuitorii tuturor teritoriilor actualului stat.
Nu la mult timp, din 1945 încoace, cultura oficială a devenit una şi aceeaşi peste tot, impusă sub ameninţarea zeghei, uniformizantă, ideologizantă şi castratoare. La instalarea regimului comunist, noii conducători au înţeles perfect că îngenuncherea unui popor este simplificată prin exterminarea răsunătoare a celor care constituie motorul productiv al oricărei culturi: intelectualitatea şi familiile româneşti vechi, veritabilele creuzete culturale.
Valorile şi normele culturale ale românilor din provinciile istorice au fost netezite şi aduse la numitorul comun al unei istorii culturale şi factuale contrafãcute, nerecuperate
în totalitate nici pânã astãzi. Toate canalele de comunicare culturalã, de la familie şi şcoalã pânã la Bisericã şi mijloace de comunicare în masã, au fost subsumate acestui unic ţel: reconfigurarea românismului printr-un cumul de experimente de inginerie culturalã.
în 1989, la finalul perioadei, cultura elitistã şi cultura maselor în România ajunseserã una şi aceeaşi, în timp ce tradiţia culturalã ante-comunistã mai supravieţuise doar selectiv, fãrã sã-şi poatã revendica cu succes vechiul statut.
La fel ca în multe alte momente ale devenirii sale, cultura românã a ajuns iarãşi tributarã adaptãrii la modele culturale concurente, într-un spaţiu european eclectic şi cu ochii spre o Americã a utopiei trãite. Identitatea colectivã a românilor începea drumul unei re-creaţii, sub semnul acomodãrii la contextul cultural occidental spre care tânjeam aproape inerţial, al reactivitãţii, uneori violente, în raport cu spaţii cultural-naţionale percepute drept nefaste (maghiarii, evreii, rromii) şi al perpetuãrii ultra-conservatoare a matricii culturale în care fuseserãm plasaţi de istoria recentã.
Un exemplu simptomatic al acestui tip de conflict cultural s-a petrecut în timpul promovãrii filmului lui Cristi Puiu “Moartea Domnului Lãzãrescu” prin Europa, sub patronajului Institutului Cultural Român condus la acea vreme de Augustin Buzura. Proiecţiile filmului premiat la Cannes, primit cu mult entuziasm de criticã, erau acompaniate cum nu se poate mai strident şi mai nepotrivit de spectacole folclorice desuete şi diapozitive cu mãnãstirile bucovinene.
Alãturarea dezarmantã oferea dimensiunea crizei de proiect cultural şi încremenirii instituţionale a ICR.Episodul recent de la New York este tocmai reversul medaliei. Expoziţia organizatã sub oblãduirea noii conduceri a ICR pune în aplicare o filosofie de management cultural total diferitã, care ia în calcul nu doar produsul cultural în sine, ci îl scoate în lume şi încearcã sã-l insereze în contextul cultural al receptorului.
New York-ul, despre care Jean Baudrillard spunea cã încarneazã “extazul promiscuitãţii pure”, este comunitatea culturalã care recepteazã acest gen de experiment artistic dintr-o perspectivã care nouã ne este strãinã. Noi înşine, fiecare în parte, putem sã vedem marele NY ca oraşul care îşi “joacã perpetuu comedia simulatã a propriei catastrofe” sau buricul financiar al planetei, cu statut de ţarã promisã.
Din punctul de vedere al obiectivelor asumate de ICR în acest caz, expoziţia a fost un succes, câtã vreme echipa care a amenajat spaţiul street-art a fost invitatã sã participe în acelaşi fel la un spectacol care se pregãteşte pe Broadway. Esenţa polemicã pe care mediile de dezbatere ar fi fost normal sã o ia în discuţie nu ţine nici de gustul artistic al managerilor culturali, al comentatorilor sau al artiştilor, nici de preferinţele politice ale pãrţilor combatante şi în nici un caz de trecutul intim al unora dintre personajele dramoletei dâmboviţene.
Dimpotrivã, ar fi fost un bun prilej de conştientizare a unei crize identitare româneşti, de exerciţiu de imaginaţie pentru depãşirea sa, de analizã aprofundatã şi avizatã a modelelor noastre culturale, fãrã a ne limita conceptual la cultura elitistã. Iar asta nu se poate face fãrã pasul necesar de la cearta de precupeţe în faţa porţii înspre dezbaterea de idei asumate şi coerente, de care scena publicã şi politicã româneascã duce lipsã acutã.
