Şi-au atras, deopotrivă, respectul şi indignarea celor din jur. Respect pentru că au înţeles că, pentru a fi identificaţi drept suporteri ai României, e obligatoriu să arate întregii lumi asta. Şi să poarte însemnele naţionale oriunde. Indignare pentru că ceilalţi fani nu înţelegeau de ce românii preferă să se uite la ei decât să ia parte la petrecerile ad-hoc organizate mai peste tot.
România nu a participat, de opt ani, la nici un bal al fotbalului mare. Implicit, nici fanii români nu au avut ocazia de a gusta atmosfera din jurul spectacolului fotbalistic.
O atmosferă care se transformă într-o adevărată lume a distracţiei. O lume în care italieni, francezi, nemţi, olandezi, portughezi, brazilieni, argentinieni, austrieci, turci sau elveţieni nu au nici o remuşcare să se alăture la dans. O lume de care românii s-au lovit abia la Zürich şi pe care, până au înţeles-o, au preferat să o admire de la distanţă. Cu sfială. Cu frică, chiar.
Şi tocmai din această frică s-a născut civilizaţia suporterului român la EURO 2008. Un suporter care, de teamă să nu strice petrecerea mondială, a stat cuminte, în “banca sa”. Nu s-a implicat prea mult, decât atunci când a ajuns să se simtă în largul său. Iar când a păşit în mijlocul “nebuniei”, a lăsat impresia că era acolo de o veşnicie. Ceea ce i-a atras, imediat, respectul celor din jur. Era unul de-al lor. Nu român în primul rând, ci iubitor al fotbalului, al petrecerii fotbalului.
Impresia generală lăsată de fanii tricolori prezenţi în Elveţia a fost aceea de bun simţ. Sună ciudat “români cu bun simţ”? Probabil. Dar nu e decât purul adevăr. Spre deosebire de campionatul intern, unde nu trece săptămână fără scandaluri în tribune, la EURO 2008 românii au lăsat deoparte frecuşurile şi şi-au unit glasurile pentru acelaşi scop: susţinerea fotbalului românesc şi, prin comportament, a cauzei României în lume.
Au “inventat” aplauzele în momentul intonării imnului adversarilor, au surclasat sonor francezii, italienii sau olandezii. Au dat, zi după zi, lecţii întregii Europe şi întregii lumi. Au demonstrat tuturor că, dincolo de orice prejudecăţi, pot fi şi sunt civilizaţi.
Poate chiar mult mai civilizaţi decât mulţi alţi locuitori ai Europei. Şi, totuşi, credeţi că aceste lecţii vor ajuta la ceva? Vor înceta “ei” să ne privească precum infractorii de rând? Vom fi lăsaţi să ne simţim cu adevărat europeni între europeni?
