Pe de altă parte, reforma de la sfârşitul deceniului anterior a lăsat urme, chiar dacă avea nevoie de mai mult timp. Ca rezultat, în orice caz, al reformelor întreprinse, inclusiv în educaţie, România a fost invitată în 1999 să deschidă negocierile de aderare la Uniunea Europeană, iar în mai 2000 ţara noastră a putut închide capitolul educaţiei.
Se poate uşor constata, pe fapte certe, că în anii menţionaţi s-a făcut ultima reformă a educaţiei în România, recunoscută ca atare internaţional. Ceea ce a urmat se cunoaşte: paşi înapoi, erori datorate lipsei de competenţă, viziunilor anacronice şi unei politizări endemice.
Astăzi sunt acumulate în conştiinţa publică numeroase nemulţumiri privind educaţia din ţară: corupţie, confuzie, performanţă joasă, absenţa perspectivei. Ce este de făcut în această situaţie? Opinia mea este că reforma chibzuită a învăţământului a rămas soluţia. Oricât de atrăgătoare sunt măsurile punctuale şi oricât de răspândite sunt găselniţele, în continuare este de spus că numai reforma permite depăşirea situaţiei. Rămâne valabil aici, de departe, proverbul: “Cu o floare nu se face primăvară, dar primăvara este anotimpul în care toate florile pot înflori”. Altfel spus, reforma sistemului are prioritate, cu ea trebuie început.
Ideea directoare a noii reforme nu poate fi astăzi alta decât competitivitatea. Rezum – prin forţa lucrurilor, la extrem – măsuri presupuse de această reformă de asigurare a competitivităţii (vezi, pentru detaliere, Andrei Marga, Speranţa raţiunii, EFES, Cluj, 2006, p. 386-387) în opt capitole.
Este vorba de: reorganizarea sistemului învăţământului pe direcţia compatibilizării şi a utilităţii sociale; sincronizarea legislaţiei prin delimitarea clară a interesului public şi depolitizare; aplicarea subsidiarităţii prin descentralizare chibzuită, autonomie funcţională şi răspundere pentru propriile performanţe; infrastructură a erei electronicii; învăţământ centrat pe învăţare; restabilirea demnităţii sociale a educaţiei; ameliorarea tehnologiilor indigene prin cercetare ştiinţifică; competitivitate crescută prin cooperare intenţională.
Oarecum în pofida euforiei curente, ocazionată de înfăptuiri izolate şi de elanuri propagandistice, nu putem să nu recunoaştem că stagnarea de mulţi ani a reformei efective din România şi diletantismul reglementărilor din ultimii ani împiedică performanţa universităţilor. Cine se laudă cu performanţe pe care sistemul, în fapt, le împiedică nu ştie despre ce este vorba într-o universitate ce-şi merită numele!
Ar trebui înţeles de către toţi cei implicaţi în dezbaterea despre învăţământ că integrarea europeană nu este chestiune de autoflatare, ci solicitare la competitivitate; că normalizarea infrastructurii nu dispensează de reforma învăţământului ca atare; că sub parole tradiţionaliste despre “menirea şcolii” sau “misiunea dascălului” se ascund soluţii mediocre, care costă deja enorm; că măsurile punctuale nu scutesc de reforma sistemului; că analizele lucide sunt doar amânate de experimentele impresioniste.
Ceea ce Alan Greenspan spunea: “Dacă încerci să prezervi trecutul, nu vei fi capabil să produci viitorul”, este cât se poate de valabil în cazul învăţământului românesc de astăzi.
(Continuare în ediţia de mâine)
