Evaluarea pe care o amintiţi este justificată. Numai că, în 2005-2006, s-au adoptat cele mai greşite reglementări pentru învăţământul superior, de după 1989. în vreme ce în aproape toate ţările europene s-au conceput măsuri competente, la noi s-a recurs la găselniţe păgubitoare.
E destul să observăm hotărârile de guvern din 2005-2006 privind doctoratul şi studiile master pentru a ne da seama cât de diletantă este abordarea.
Este de spus simplu: în România legislaţia şi hotărârile de guvern sunt eronate şi creează handicapuri universităţilor, iar reforma chibzuită rămâne, în continuare, urgenţa.
Se intră prea uşor în universităţi în România, încât calitatea acestora scade? Se ştie că, în decembrie 1997, în poziţia de ministru al educaţiei naţionale, am trecut admiterea (forme, criterii etc.) în competenţa universităţilor.
Autonomia universitară a
devenit astfel mai concretă. Ca efect,
foarte mulţi tineri au căpătat de atunci încoace şansa studiilor universitare,
iar
Se înţelege de la sine: creşterea efectivului de studenţi nu trebuie făcută în dauna calităţii. în acest punct trebuie puse însă câteva întrebări: este mai bună calitatea în universităţile româneşti care practică reducerea efectivului de studenţi? Fac mai multă cercetare ştiinţifică acei profesori?
De ce, în fapt, nu manifestă exigenţă în timpul studiilor? Problema nu este, de fapt, admiterea (care este normal să fie parte a autonomiei universitare), ci seriozitatea profesională de după admitere. Peste toate însă, experienţa SUA rămâne cea mai concludentă: mă refer la experienţa unui învăţământ universitar cât se poate de democratic la bază şi tot mai selectiv spre vârf.
Nici o universitate din România nu este în primele cinci sute din lume şi nici în primele o sută din Europa? Observaţia este, desigur, alarmantă, iar situaţia trebuie, fireşte, tratată responsabil. Se impun însă, de la început, două constatări. La noi, adesea pretind performanţă persoane care nu o au, încât dezbaterea este compromisă de la început. A doua remarcă este aceea că niciodată vreo universitate din România nu a fost între primele 500 (în lume), respectiv între primele 100 (în Europa).
Aceasta nu înseamnă că nu ar fi cazul să se obţină intrarea în cele două liste. Sunt de făcut însă, competent, câteva lucruri în acest sens. în primul rând, trebuie schimbată profund legislaţia şi, cu aceasta, sistemul.
Mulţi oameni aşteaptă minuni de la ierarhizarea universităţilor.
Este de spus simplu: în România legislaţia şi hotărârile de guvern sunt eronate şi creează handicapuri universităţilor, iar reforma chibzuită rămâne, în continuare, urgenţa.
Se intră prea uşor în universităţi în România, încât calitatea acestora scade? Se ştie că, în decembrie 1997, în poziţia de ministru al educaţiei naţionale, am trecut admiterea (forme, criterii etc.) în competenţa universităţilor. Autonomia universitară a devenit astfel mai concretă.
Ca efect, foarte mulţi tineri au căpătat de atunci încoace şansa studiilor universitare, iar ţara noastră a intrat pe cursul normalizării efectivului de studenţi în raport cu mărimea populaţiei. Acest curs nu este încheiat, România rămânând printre ţările care trebuie să mărească efectivul de studenţi (Europa, de altfel, trebuie să sporească cu încă cinci milioane efectivul de studenţi, pentru a putea concura cu SUA şi Asia).
Se înţelege de la sine: creşterea efectivului de studenţi nu trebuie făcută în dauna calităţii. în acest punct trebuie puse însă câteva întrebări: este mai bună calitatea în universităţile româneşti care practică reducerea efectivului de studenţi? Fac mai multă cercetare ştiinţifică acei profesori? De ce, în fapt, nu manifestă exigenţă în timpul studiilor?
Problema nu este, de fapt, admiterea (care este normal să fie parte a autonomiei universitare), ci seriozitatea profesională de după admitere. Peste toate însă, experienţa SUA rămâne cea mai concludentă: mă refer la experienţa unui învăţământ universitar cât se poate de democratic la bază şi tot mai selectiv spre vârf.
Nici o universitate din România nu este în primele cinci sute din lume şi nici în primele o sută din Europa? Observaţia este, desigur, alarmantă, iar situaţia trebuie, fireşte, tratată responsabil.
Se impun însă, de la început, două constatări. La noi, adesea pretind performanţă persoane care nu o au, încât dezbaterea este compromisă de la început. A doua remarcă este aceea că niciodată vreo universitate din România nu a fost între primele 500 (în lume), respectiv între primele 100 (în Europa).
Aceasta nu înseamnă că nu ar fi cazul să se obţină intrarea în cele două liste. Sunt de făcut însă, competent, câteva lucruri în acest sens. în primul rând, trebuie schimbată profund legislaţia şi, cu aceasta, sistemul.
Mulţi oameni aşteaptă minuni de la ierarhizarea universităţilor.
(Continuare în ediţia de mâine)
