Cocoş aprig, se redresează rapid, refuză intervenţia de specialitate din partea doctorului de serviciu al partidului, Sorin Oprescu, ba, mai mult, se repede la ghioagă şi ia la ţintă boneta cu cruce roşie a venerabilului. Acesta ameninţă că-şi ia jucăriile şi pleacă la luptă ca un Don Quijote solitar, părăsit de Dulcineea sa, care şi-a luat trandafirii şi a plecat cu altul.
Dulcineea care păruse un timp fascinată şi de un tip vânjos şi mustăcios, fost şofer şi lider de sindicat, ajuns în punctul maxim al carierei sale ministru al tuturor şoferilor şi şoselelor ţării.
între timp, sărind sprinten din jobenul unui magician tăcut, noul şi ultimul ales al Dulcineei social-democrate s-a dovedit a fi un tip scrobit şi elegant, pasăre rară printre ai săi, Cristian Diaconescu. Argumentul decisiv cu care a fost finalmente convins să accepte avansurile a fost aceeaşi ghioagă. Mai departe, vorba clasicului: Şi luptă, şi dă-i, şi dă-i, şi luptă...!
Capitolul 2. Ghiulul. Partidul îşi scrie istoria sub ochii noştri. Ghiulul însuşi e noua efigie a celui mai de stânga partid din România, iar învârtitul lui pe degetul dolofan s-a transformat în passe-partout, precum în poveştile Şeherezadei. Ca la un semn, dl. Copilu Minune a împrumutat partidului vocea sa omniprezentă la chermeze-monstru, iar partidul a transformat-o miraculos în vocea raţiunii sale la Ştefăneşti, Ilfov.
Auditoriul în extaz aplaudă şi votează stereo noua Frăţie a Ghiulului, în care personajele principale nu mai gravitează în jurul lui Frodo, cel cu figură tradiţională de tocilar, ci în jurul celui mai aprig dintre protagonişti, cel care ajunge primul la ghioagă, în conformitate cu procedura descrisă în capitolul anterior.
Capitolul 3. Cocoaşa. A treia emblemă a PSD revine în actualitate. Nu mai departe de ieri, social-democraţii şi conservatorii au parafat din nou actele răs-reluării căsniciei lor cu năbădăi.
Primii par să nu fi învăţat nimic din ultima experienţă similară (dintr-o lungă serie, de altfel), din 2004, când au fost lăsaţi cu buzele umflate pe treptele Palatului Victoria, iar cei din urmă au tras concluzia corectă: în politică nu contează mărimea procentului, ci cât de ager ştii să te sui în cârca fraierilor, să te treacă pragul electoral. Cu o mişcare vicleană, vioiul Behemoth cu ochi albaştri şi-a întins antenele în jurul prăzii PSD-iste şi i s-a înfipt din nou în ceafă, pe post de cocoaşă, în amintirea concubinajului edulcorant din 2004, toamna.
Coda. E clar, veselia cu care PSD calcă în străchini reprezintă semnul unui eşec previzibil şi greu reversibil, cel puţin din punct de vedere politic şi moral. Micul îndreptar al sinucigaşului politic, ediţia 2008, trasează doar tuşele groase ale unui tablou apocaliptic al auto-intitulatei stângi româneşti, în pragul dezintegrării.
Din păcate, tot mai des vocile lucide ale partidului sfârşesc şoptit, sub lovituri bine ţintite. Iar ultima “mişcare strategică” marca Geoană-Voiculescu demonstrează că PSD-ul şi-a pierdut până şi simţul ridicolului.
La fel ca o nevastă compulsiv abuzată, care, în schimbul a încă unui ghiul ieftin primit cadou, îşi apleacă încet cocoaşa, cerându-şi înapoi, placidă şi rugătoare, aceeaşi ghioagă după care a tânjit tot timpul.
