Abia decedat, a început o frenezie combinată cu teorii conspiraţioniste privind uciderea sa de către doctori – deşi avea binişor peste 90 de ani şi nu stătea bine cu sănătatea – şi despre marile sale merite: că ar fi desfăşurat de la intrarea sa pe porţile mănăstirii şi cele ale Sf. Altar o activitate statornică de slujire liturgică, predicatorială, a scrisului bisericesc şi de gospodărire a instituţiilor şi eparhiilor încredinţate spre răspundere, etc. Unii mai să facă din el disident, ce mai!
S-a uitat imediat de faptul că în 1953, la moartea lui Stalin, episcopul Teoctist Botoşăneanul s-a dus la statuia dictatorului să depună o coroană de flori. S-a uitat că împreună cu ceilalţi doi patriarhi colaboraţionişti, predecesorii săi, a participat la anchetarea şi torturarea morală a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, care era sub regim de încarcerare la anumite mănăstiri ortodoxe, folosite de Securitate. în plus, preşedintele Băsescu i-a acordat post-mortem cele mai înalte decoraţii.
La moartea „prinţului din Trivale” s-au schimbat toate clasamentele din fotbal. Chiar cu câteva zile înainte, o mulţime de oameni de fotbal şi ziarişti îi înălţau un piedestal lui Adrian Mutu, socotindu-l cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor. Unii, ceva mai timizi, spuneau că nu, cel care ar merita acest titlu este Gică Hagi.
Imediat ce a murit, Dobrin a fost socotit, din nou, cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor (din nou, pentru că până să apară Hagi, iar apoi Mutu, fusese într-adevăr socotit astfel). Nu este scopul meu aici să spun care dintre ei este cel mai mare fotbalist, pentru că fiecare dintre aceştia este unic (şi cu asta am spus tot), ci numai să semnalez înclinaţia naţională de a denatura şi exagera importanţa cuiva care tocmai a murit.
Primarul din Piteşti i-a cerut chiar preşedintelui României ca să declare ziua înmormântării lui Dobrin drept zi de doliu naţional. S-ar fi creat un precedent pe care nici nu vreau să-l calific, pentru că de câte ori ar fi urmat să moară unul din cei mai mari fotbalişti români sau antrenori români din străinătate, sau vreun mare tenisman sau vreo mare gimnastă, veneau unii să ceară şi pentru ei doliu naţional.
Nu le scriu aici numele din respect, dar înţelegeţi la ce mă refer... Iar dacă instaurezi practica doliului naţional pentru fotbalişti sau sportivi, de ce să nu ai doliu naţional pentru marii scriitori, pictori, cântăreţi de operă, inventatori, manelişti, rockeri sau mari bogătaşi filantropi?
Românii se cam îndepãrteazã însã de creştinism prin practicarea exageratã, de moment, mediaticã a cultului morţilor. Cultul morţilor a avut un rol pozitiv pe vremea regimului comunist totalitar şi ateu. I-a ajutat pe mulţi oameni sã nu cadã pradã complet materialismului vulgar din comunism. Faţã de cultul personalitãţii unui Stalin sau a unui Ceauşescu, care au fost personaje malefice, cultul morţilor pentru rude sau prieteni îi ajuta pe oameni sã-şi pãstreze propriile lor ierarhii spirituale.
Crezul creştin are în centrul sãu credinţa în învierea morţilor. în crezul ortodox se spune “aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sã vie.” în crezul catolic formularea este explicitã – “cred... în învierea morţilor şi viaţa veşnicã.” Prin practicare mediaticã deşãnţatã a cultului mortului care este abia dus la groapã se practicã de fapt cultul clipei trãite. Nu se mai vorbeşte de viaţa veşnicã şi despre învierea morţilor, ci totul se concentreazã pe trãirea cu intensitate a momentului morţii, înmormântãrii.
Un fel de “trãieşte-ţi clipa!”. Care naşte isterie mediaticã şi fenomene de psihopatologie colectivã. Dupã o vreme, lumea uitã de Teoctist sau Dobrin şi îşi aşteaptã înfriguratã urmãtoarele “show-business-uri” mediatice funerare.
Regresul dinspre spiritualitatea creştinã cãtre virtualitatea mediaticã, dinspre celebrarea eternitãţii dumnezeieşti cãtre celebrarea clipei pãmânteşti nu este altceva decât o cedare faţã de ispitele de tip satanic.
Prin punerea pe primul plan a evenimentului mediatic, este distrusã graniţa dintre sacru şi profan. Prin urmare, aici nu este vorba doar despre o degradare a creştinismului, ci de o degradare a religiosului în general. Nu mai putem vorbi doar despre moştenirea comunismului, ci despre maladii spirituale nãscute şi dezvoltate în libertate, în democraţie, în societatea deschisã. întrebarea pe care trebuie sã ne-o punem este dacã nu cumva preţul plãtit pentru practicarea unei democraţii liberale defecte nu este cumva prea mare. Pentru cã dacã nu ai nici democraţie consolidatã, nici viaţã spiritualã, nici credinţã autenticã, te prãbuşeşti.
Telenovelele ceremoniilor funerare şi înmormântãrii Patriarhului şi ale “prinţului din Trivale” ne mai aratã cum oamenii s-au nãpustit sã-şi creeze instantaneu modele de viaţã din oameni morţi, pe care îi avuseserã înainte chiar în preajmã, fãrã a binevoi a le da mare atenţie.
Nu este nimic rãu din a-ţi crea modele, mai problematic este când le abandonezi repede, dupã consumarea lor, pentru urmãtorul model, care îţi intrã în atenţie când moare altã celebritate. Existã însã şi o parte bunã în aceste fenomene colective de “schimbare la faţã”: ele sunt atât de evidente cã nu le mai poţi ignora.
