Şocul, ce se resimte până astăzi, a venit de la Carl Schmitt, cu Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus (Dunker & Humblot, Berlin, 1923), care a semnalat că sistemul instituţional având parlamentul ca expresie şi comunicarea publică drept mediu îşi trage prestigiul mai mult din modul de a concepe exercitarea puterii, decât din realitatea acesteia. Această realitate este la distanţă mare de concepţia care se distribuie. Cu o sagacitate neîntrecută Schmitt a argumentat că sfera publică este colonizată de interese private (partidele iau sub control parlamentul, dezbaterea publică se manipulează, etc.), încât liberalismul se desparte de democraţie.
Nimeni nu a putut răsturna observaţiile lui Carl Schmitt. Stânga (vezi Horkheimer şi Adorno) şi dreapta (vezi “alunecarea spre statul total”) au tras consecinţe politice diferite, aceste observaţii fiind asumate. Peste timp, abia cu Schimbarea structurală a sferei publice (1962), Habermas a dat o vastă cercetare a întregii probleme (istoric şi sistematic), în orizontul revenirii la democraţie.
Nu intrăm aici în complexa dezbatere asupra parlamentarismului, chiar dacă comunicarea publică rămâne legată de acesta. Plec însă de la observaţia că odată cu “criza parlamentarismului” se pune în dezbatere sensul şi funcţionarea mijloacelor de comunicare.
După Al Doilea Război Mondial, mijloacele de comunicare – radio, televiziune, presa scrisă – s-au extins, au devenit transnaţionale şi chiar globale (BBC a inaugurat radioul transnaţional, CNN – televiziunea globală). Pe de altă parte, mass-media se autonomizează, încât nu mai rămân doar un mijloc, ci devin întreprindere în sine, cu scopuri proprii. Trusturile înlocuiesc treptat slujbaşii de altădată ai comunicării publice. Horkheimer şi Adorno, cu faimoasa Dialektik der Aufklärung (Amsterdam, 1946), trag concluzia: se intră în epoca “industriei culturale”, care schimbă din temelii comunicarea publică anterioară şi lasă în urmă întrebări grave: nu cumva, odată cu mass-media, nu mai este vorba de slujirea democraţiei, ci de folosirea acesteia în scopuri particulare? Nu cumva aspiraţia redării realităţii s-a înlocuit între timp cu lupta pentru crearea realităţii?
Aceste întrebări răzbat până astăzi. S-a intrat însă, trebuie spus, într-o “societate mediatică”, ce înseamnă cel puţin trei lucruri: autonomizarea mass-media până la a deveni un concurent pe pieţele extinse ale erei globalizării; transformarea reţelelor media în centre de putere, alături de centrele economice, politice, militare, eclesiale; dependenţa realităţii de mediatizare. Se poate discuta dacă “societatea mediatică” înghite modernitatea târzie sau este doar o manifestare a acesteia. Eu sunt, evident, pentru a doua interpretare. Ceea ce este însă de făcut acum este risipirea neînţelegerilor care înconjoară “societatea mediatică” prin confundarea ei cu “societatea comunicaţiilor” sau cu “societatea transparenţei” sau cu “societatea comunicării”.
“Societatea comunicaţiilor” (sau derivaţia acesteia, “societatea informaţiei”) a rezultat din aplicarea ciberneticii şi s-a organizat în jurul temei transmiterii rapide şi nedeformate a informaţiei (Norbert Wiener i-a dat expresia conceptuală, în Cibernetica, 1966). într-o astfel de societate se tematizează circulaţia informaţiei, dar nu înţelegerea între participanţi la comunicare asupra a ceea ce este în discuţie (am arătat detaliat aceasta în Raţionalitate, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj, 1991). “Societatea comunicării” tematizează tocmai această înţelegere sub patru aspecte: inteligibilitatea mesajelor, veracitatea vorbitorilor, adevărul aserţiunilor, justeţea interacţiunii participanţilor la comunicare. Este însă limpede că “societatea comunicării” rămâne încă abia un ideal; comunicarea de astăzi este la distanţă de comunicarea luată la propriu.
în definitiv, ce împiedică “societatea mediatică” să fie “societate a transparenţei”? în literatura “societăţii mediatice”, de la Horkheimer şi Adorno la Vattimo, s-au formulat principalele argumente: a) prin felul de a proceda, mediatizarea răspândeşte “numitorul comun” al faptelor şi cultivă “nivelarea” valorilor; b) se cultivă “funcţionalitatea” în sisteme şi prea puţin iniţiativele de schimbare; c) se cultivă ceea ce este intuitiv, fragmentar, în dauna înţelegerii corelaţiilor subtile, dar tenace ale lumii; d) se răspândeşte ceea ce este “consumabil”, în dauna valorilor durabile; e) se atenuează distincţiile culturii clasice dintre necesar şi accidental, esenţial şi întâmplător, adevăr şi zvon, valoare şi improvizaţie.
Vattimo a tras concluzia: oamenii de astăzi nu sunt mai lămuriţi decât cei de altădată asupra situaţiilor, ci, dimpotrivă. Aceste argumente sunt, desigur, conceptuale; ele ne permit însă să privim mai adânc în situaţiile variate din “societatea mediatică”. Aceste argumente nu înlocuiesc analizele factuale efective şi evaluarea distinctă a diferitelor situaţii. Pe de altă parte, aceste argumente trebuie cântărite cu grijă. O privire exclusiv critică a “societăţii mediatice” este la fel de greşită ca şi una care nu-i recunoaşte realitatea. în definitiv, “societatea mediatică” a adus cu sine performanţe culturale covârşitoare: oamenii sunt incomparabil mai informaţi; orizonturile s-au deschis continuu, iar oamenii sunt determinaţi să cultive “veracitatea” – capacitatea proprie de a fi onest, fidel adevărului, competent.
Odată cu “veracitatea” intră în discuţie imediat cel puţin două probleme. Prima este formarea actorilor “societăţii mediatice” (Universitatea Harvard, cu o bună perspectivă asupra societăţii în care ne aflăm, tocmai a lansat “the movement toward general formation” pentru universităţi), a doua este formarea capacităţii genurilor. Jurnaliştii reproşează celor care se ocupă de cunoaşterea ştiinţifică distanţa de fapte, iar ultimii îi critică pe primii pentru că nu dispun de concepte adecvate pentru a aborda faptele. S-ar putea ca dreptatea să fie de partea ambelor părţi, dar în alt sens decât se crede.
Nu e treaba cercetătorilor ştiinţifici să facă reportaje şi foiletoane sau să coleze păreri; nu este nici treaba jurnaliştilor să dea concepte. Poate fi însă un succes şi pentru unii, şi pentru alţii să aibă capacitatea de a urca de la colaje la reportaj, de aici, la foiletonul bazat pe cunoaştere, apoi la eseul noţional şi, în final, la conceperea situaţiei. Aceasta este, de astfel, şi principala “provocare” pe care o aduce “societatea mediatică” pentru formarea profesională matură, de care este nevoie astăzi pentru a-i fructifica avantajele.
