Un intelectual atitudinal

În anii din preajma lui 1989 s-au creat câteva aşteptări în privinţa intelectualilor: să-şi aducă pregătirea, în condiţiile decomunizării, la zi şi să-şi folosească libertatea pentru cauza înnoirii; să-şi pună acţiunea în serviciul schimbării societăţii româneşti; să-şi valorifice rolul pentru sincronizarea culturii noastre; să-şi asume răspunderi şi să intre în dezbaterea publică.

Aceste aşteptări au fost produse – desigur, în reacţie, inclusiv la extinsa demisie morală a establishment-ului intelectual din anii ‘80 – sau cel puţin articulate de o seamă dintre intelectualii înşişi. Chiar dacă în acei ani nu se citea Hugh Seton-Watson, remarcile acestuia, din volumul său “Eastern Europe between the Wars. 1918-1941” (1945), rămâneau arzătoare.

 

Cel puţin aceasta: “Toate trăsăturile menţionate – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul spolierii funcţiei şi al zâmbetului oficial – au existat în România în mod proeminent. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei Răsăritene”. Sunt rânduri scrise în 1945, relative, evident, la perioada interbelică, cu remarci care puneau pe gânduri înainte de 1989. Ele pot şi ar trebui să pună pe gânduri şi în 2009-2010 – anii celei mai grave crize din istoria modernă a României, cum ne spun istoricii epocii.

 

Astăzi, când îl omagiem pe Pompiliu Teodor, la a optzecea aniversare, prima observaţie pe care suntem datori să o facem, într-o reflecţie asupra rolului intelectualităţii în schimbările din România, este aceea că el însuşi a contribuit la a articula acele aşteptări. Venit pe scenă din câmpul cercetării istorice a iluminismului central-european, după lectorate fructuoase în SUA şi contacte internaţionale stimulative, înţelegându-se pe sine ca succesor al iluminismului transilvan, Pompiliu Teodor a fost unul dintre avocaţii cei mai convingători ai unei conştiinţe de sine înalte a intelectualităţii din Universitatea Babeş-Bolyai şi din România. Această poziţionare i-a şi procurat prestigiu înainte de 1989 şi i-a permis să joace un rol semnificativ în ianuarie-martie 1990 şi în anii ce au urmat.

 

Ştim prea bine că a fi intelectual este pretenţios şi presupune mai mult decât o diplomă sau ocuparea unui post într-o universitate. A fi intelectual înseamnă a stăpâni mijloacele abordării unui domeniu şi a trage de aici consecinţe, pentru tine şi pentru ceilalţi, până la a interveni în cursul evenimentelor. Deviza “Eu sunt universitar, restul e treaba altora, care trebuie să răspundă” nu este, de fapt, a intelectualului, ci mai degrabă a oportunistului. Maxima multor universitari de astăzi – “Noi ne-am spune părerea, dar nu ne ascultă nimeni” – iarăşi nu este a intelectualului demn de nume, ci, poate, a dezorientatului. Interpretările retroactiv justificative, de genul “Nu suntem eroi” sau “Nu am fost capabili să fim martiri”, nu sunt propriu-zis ale unor intelectuali  efectivi, cât ale unor căpătuiţi.

 

Ar trebui asumat că, în condiţiile pluralismului valorilor şi opticilor şi ale cotiturii culturale a lumii civilizate, de calibrul intelectualilor atârnă multe. Ar trebui asumată apoi, pe scară largă, şi la noi împrejurarea că în faţa unui intelectual, a omului conştient demn de acest titlu, sunt mereu, clipă de clipă, cum s-a remarcat, de la Kierkegaard la Simone de Beauvoir, alegeri între alternative. Pompiliu Teodor a fost, ca intelectual, unul care a aşteptat febril răsturnările istorice din 1989 şi s-a implicat cu toate energiile în reconstrucţia ce a urmat. El a fost omul unor alegeri pilduitoare, care merită evocate pentru valoarea lor istorică şi semnificaţia actuală, în mijlocul gravei crize – economice, instituţionale, culturale – din România.

 

Sunt în jurul nostru, spuneam cu ani în urmă, “intelectuali pasivi”, care observă că lucrurile nu merg, dar nu se obosesc să spună şi să facă ceva. în contrast, sunt “intelectuali atitudinali”, care ştiu că nu ne putem aştepta la ceva mai bun decât vorbind răspicat şi argumentând alternative. Sunt apoi “intelectuali consumatori ai organizaţiilor făcute de alţii” şi “intelectuali ce-şi asumă răspunderea organizărilor”. Sunt “intelectuali mimetici”, care se mulţumesc să absoarbă rezultatele reflecţiei altora, şi “intelectuali care asumă răspunderea noilor abordări”. Sunt “intelectuali ai preţiozităţii goale”, care trăiesc doar satisfacţia de a fi ajuns în funcţii, şi “intelectuali naturali”, care-şi asumă mai întâi îndatoririle faţă de ceilalţi. Sunt “intelectuali care produc lucrări”, dar sunt şi “intelectuali care lasă în urmă o operă”. Mai nou, pe scena României proliferează “intelectualul linguşirii sofisticate”, care caută pretexte pentru a argumenta că soluţiile propuse de şefii vremelnici sunt singurele la îndemână, şi “intelectuali ai gândirii critice” sistematice.

 

Pompiliu Teodor a ilustrat “intelectualul atitudinal”, care s-a angajat în toate mişcările de schimbare chibzuită de după 1989, cu care a fost contemporan. Este vorba de mişcări în Universitatea Babeş-Bolyai, dar şi de mişcări în instituţiile ţării, în societate în înţeles cuprinzător. El a reprezentat “intelectualul ce-şi asumă răspunderea organizării” şi a contribuit major la actuala organizare a facultăţii şi a cercetării istorice din Cluj şi din ţară. El a fost “intelectualul asumării răspunderii pentru înnoirea abordărilor”.

 

El a fost “intelectualul natural”, care a nu a contrazis maxima lui Terenţiu: “Sunt om şi nimic din ceea ce este uman nu-mi este străin”. Profesionist reflexiv, el a lăsat în urmă o operă de stimulare, îndrumare, orientare, care s-a dovedit fertilă şi hotărâtoare pentru discipolii săi. Pompiliu Teodor nu a mai cunoscut, desigur, perioada ce avea să urmeze stingerii sale din viaţă, în care “lichelismul” pe care-l acuza, pe drept, înainte de 1989 avea să renască la scară fără precedent în cultura românească. Ne putem imagina însă astăzi că Pompiliu Teodor ar fi stigmatizat cu aceeaşi fervoare “noua spoliere” – ca să reiau termenul lui Seton-Watson – o spoliere a funcţiilor, ocaziilor, a orice se iveşte în cale, la care asistăm în anii recenţi, sub noul curent, reprezentat de juvenili îmbătrâniţi prematur, descurcăreţi lipsiţi de merite şi activişti fără lucrări.