Orgasmul tehnic al doamnei Culcer

“Nici un bărbat sau femeie din lume nu merită lacrimile tale, iar acela care le merită nu te va face să plângi.” (Gabriel Garcia Marquez)

Am privit alaltăieri cu maximă stupefacţie exerciţiul de adulaţie greţoasă, privirea umedă şi lipicios-mângâietoare cu care dna Rodica Culcer (şefa redacţiei “ştiri”, numită la TVR de către preşedintele ţării) îl “lingea” pe dl Băsescu în timpul unui interviu, care, orice s-ar spune, a fost, din punctul meu de vedere, cea mai sinceră cuvântare a d-sale din ultimul timp, în care, cu fiecare zi care trece, românii se conving despre adevărata faţă a acestui politician. Vorbele dlui preşedinte nu pot să spun că m-au mirat: am fost convins de “calităţile” acestui om încă din momentul când, în urma unei teatrale înscenări, şi-a regizat intrarea în competiţia prezidenţială.

Dar nu mi-aş fi imaginat că sub conducerea d-sale (fiindcă nu cred că mai există azi vreun cetăţean care să nu-şi fi dat seama până acum că el este acela care conduce acest popor) România va ajunge în lacrimi. Priveam oripilat la transfigurarea orgasmică a dnei Rodica Culcer, de parcă i-ar fi luat interviu lui Dumnezeu însuşi, şi bucuria privirii ei, care strălucea confirmând fiecare zicere cinică şi învrăjbitoare a celui care ar fi trebuit să fie primul om din ţară, a cărui preocupare de căpătâi trebuia să fie grija ca acest popor să fie prosper, să se bucure de vremelnica existenţă, a lui şi a familiei lui pe acest pământ care se numeşte România.

Probabil că nu şi-a propus niciodată, aşa cum scrie în constituţia Americii, să asigure dreptul poporului său la fericire; dar a te arăta supărat şi enervat de propriul tău popor că îţi cere să-ţi asumi menirea pe care ţi-ai ales-o, adică aceea de a fi politician care face politică pentru propăşirea şi prosperitatea propriului neam, este maximum de cinism de care poate da dovadă şi cea mai decerebrată dintre fiinţele pământene. Nu credeam să mai prind vremuri în care un politician are impresia că propriul său popor ar fi, cumva, invitat la masă, în locuinţa acestuia, iar dacă poporului nu-i place ce-i pune pe masă politicianul, atunci e liber să plece, să fie, cu alte cuvinte, alungat din patria sa de propriul său preşedinte... Nu mi-am imaginat că un preşedinte (chiar şi unul acultural, agramat şi un bişniţar) îşi poate privi cu duşmănie poporul care nu cere altceva decât o viaţă decentă şi onorabilă.

Am avut totdeauna impresia că odată ajuns preşedintele ţării, dl Băsescu va înţelege imensa responsabilitate a acestei funcţii; am crezut că se va înconjura de oameni care reprezintă ceva în cultura acestei ţări, oameni care să-l facă să înţeleagă că are o misiune istorică. Din păcate, n-a fost aşa. Intelectualii care s-au adunat în genunchi pe lângă preşedinte nu au făcut decât să-l aduleze contra cost şi avantaje, pentru ei şi pentru găştile lor, şi să-l facă să se creadă, într-adevăr, “un om mare”, ceea ce e o minciună. O minciună care costă imens acest popor disperat.

Citatul din Gabriel Garcia Marquez, pe care l-am pus în deschiderea textului, se referă, desigur, la situaţii personale. Dar situaţiile prin care trece un popor nu sunt decât suma situaţiilor prin care trec indivizii care compun acel popor. Ori, raportând situaţiile în care acest popor a fost pus, de-a lungul a şase ani în care dl preşedinte a condus efectiv România, la acest recent interviu de o maximă sinceritate al preşedintelui, ne dăm seama ce imens rău a făcut politicianul, dar şi omul Traian Băsescu. Ne dăm, de asemenea, seama cât de mult urăşte d-sa acest popor pe care l-a adus el însuşi la limita existenţei şi la limita suportabilităţii. În situaţiile personale, când un om în care ai crezut te dezamăgeşte, ai un recul, îţi pierzi pentru un timp echilibrul şi sensurile propriei existenţe pe acest pământ. Rămâne la latitudinea propriei analize dacă mai găseşti sau nu motive să depăşeşti această stare.

Dacă mai ai timp, dacă mai merită sau nu să mai faci ceva. Te gândeşti, calculezi: dacă merită, lupţi, dacă nu, nu. E viaţa ta şi dispui de ea aşa cum simţi şi crezi. E un risc asumat în numele tău, fără a influenţa şi a distruge pe nimeni în jur. Hotărăşti în numele tău, eşti singur, la fel ca în faţa morţii. Dar când un preşedinte face o întreagă naţiune să plângă, când invită un popor întreg, pe care l-a adus în pragul disperării, să plece, pur şi simplu, din ţară dacă nu-i convine, atunci, ce ar mai fi de spus? Mi-e milă de cei care l-au adus la putere pe dl preşedinte. Mi-e milă de cei care au avut naivitatea să creadă în cuplul Băsescu - Elena Udrea, după cum se vede, singurii care vor rămâne, alături de apropiaţii lor, să trăiască în România.

Mi-e greu să mă şi gândesc că, la un moment dat, vor trebui să răspundă vecinilor, neamurilor şi, ce e mai trist, copiilor care anume a fost motivul pentru care l-au sprijinit pe acest om, care are, cred, cele mai incredibil de mari resurse de a urî pe toată lumea, fie că “obiectul urii prezidenţiale” sunt profesorii, magistraţii, proprietarii de media, lucrătorii din administraţie sau alţii, după cum se nimereşte. Alungând, în modul cel mai mizerabil cu putinţă pentru un preşedinte, peste hotare medicii, asistentele şi profesorii, ca şi când aceştia îşi cerşesc demnitatea unui stăpân al statului sclavagist România, dl Băsescu ne spune că “patria e acolo unde îţi e bine”, deşi preşedintele unei ţări este ultimul dintre cetăţeni care are dreptul să afirme asta. E drept, putem pleca oriunde în Lume.

Putem să avem oricâte ţări unde să ne simţim bine, unde putem fi respectaţi, protejaţi şi unde nu ni se calcă în picioare demnitatea de către o gaşcă de agramaţi îmbogăţiţi peste măsură din exercitarea frauduloasă a meseriei de politician. Poate ne va spune dl preşedinte, fiindcă asta e datoria sa supremă, de ce trebuie să căutăm respect şi bunăstare în altă ţară şi de ce nu pleacă d-sa din patria noastră, pe care n-o poate respecta în măsura în care îi cere poporul său?