DISTRIBUIE
... şi, în fond, de ce am privi înapoi? “Viaţa merge înainte” sau “Timpul le rezolvă pe toate” obişnuim să spunem şi plecăm, râzând, înainte ca nu cumva să scăpăm vreun moment în care să ne “trăim viaţa”...
Adevărul e că aşa şi trebuie să gândească un om care are tot timpul înainte şi care nu se poticneşte de nici o situaţie, oricare ar fi ea.
E caracteristica omului “sănătos” sufleteşte, care nu are timp pentru regrete. Sau are prea mult timp în viitor ca să se mai oprească un moment să analizeze ce rămâne în urmă sau în “umbra” propriilor sale hotărâri şi în spatele uneia sau alteia din deciziile sale. Este adevărat şi că în general oamenilor le pasă mai ales de propria fericire decât de a altora şi poate că asta e cauza unui egoism generalizat pe care îl întâlnim, unii spun că surprinzător, în societatea noastră actuală. Toată lumea se miră că nimeni nu se opreşte din drum, pe stradă, să dea o mână de ajutor altuia care cade în văzul lumii sub gheara ucigătoare a unui infarct; nimeni nu mai intervine ca să împiedice în locurile publice o agresiune, din ce în ce mai puţini şoferi, din câte am văzut, mai coboară geamul portierei ca să dea un leu unui olog care cerşeşte la intersecţie... Şi astea sunt doar puţine din cazurile în care nepăsarea şi egoismul extrem limitează fericirea la “Eu şi familia mea să fim bine!”.
Cele care se văd pe stradă, cele care stârnesc dezaprobarea unui număr din ce în ce mai mic de indivizi. Fiindcă dacă am fi în stare de o autoanaliză obiectivă, cred că fiecare ne-am descoperi astfel de acte de care cu siguranţă ne-ar fi ruşine dacă ele ar fi cunoscute, chiar şi numai de cei apropiaţi. Fiindcă sunt situaţii în care şi aceia care ne-ar ierta orice, prietenii cei apropiaţi, s-ar uita la noi cu maximă răceală dacă ar putea pătrunde aşa-zisa logică, acel colţ întunecos în care avem naivitatea de a crede că ne putem ascunde cele mai aprige laşităţi şi cele mai triste acte ale noastre, de pe urma cărora cineva, oricine ar fi acesta, suferă. “Există un timp când râzi şi există un timp în care îţi aminteşti că ai râs”, spune într-un roman (care nu este cu nimic mai prejos decât ale celor care au luat premii Nobel) Nicolae Breban, unul dintre relativ puţinii prozatori români care cunosc bine părţile întunecate ale sufletului uman; şi câtă dreptate are! Fiindcă nu cred că nu vom plăti pentru lucrurile nedrepte pe care le-am făcut şi nu cred că suferinţa celor pe care noi înşine i-am făcut să sufere se întâmplă de obicei, exact atunci când “lumea ne e mai dragă”, atunci când într-o clipă ne vom aminti că altădată am râs... Am învăţat să tăcem când ar fi trebuit să vorbim, am învăţat să trecem prea uşor peste ceea ce credem şi am ajuns să nu mai avem curajul să ne respectăm propriile păreri şi sentimente. Am ajuns atât de insensibili încât nici nu ne mai pasă ce rămâne în urma noastră. Am învăţat să ne prefacem că “va fi bine”, că ne este bine şi să ne autoameţim cu apă rece, pe care ne-o toarnă în cap tot felul de “binevoitori” cărora, la o analiză atentă, vedem că nu le pasă decât de propria persoană şi de propria satisfacţie.
De 20 de ani nu facem altceva decât să ne asumăm părerile propriilor noştri “călăi”. Raporturile noastre cu cei care ne conduc sunt aceleaşi dintotdeauna. Îi ascultăm supuşi şi mergem, din an în an, spre o criză de toate felurile, tot mai profundă. Însă cea mai înspăimântătoare criză, mai gravă cu mult decât cea economică, este criza morală în care ne aflăm. O criză în care nu mai ştim cine suntem, ce ne dorim, ce iubim şi ce urăm. Confuzia valorilor e atât de pregnantă, încât părerile noastre pot fi atât de uşor manipulate, încât, de cele mai multe ori, sunt în contradicţie flagrantă cu logica. Doar două exemple din sfera publică arată că toată susţinerea de mai sus este valabilă: exemplul acţiunii guvernului împotriva propriului popor din ultimele luni nu este decât urmarea unui “Lasă că va fi bine” şi a unui “Timpul le rezolvă pe toate”, gândite şi spuse (la vot) la nivelul a jumătate dintre cetăţenii României. Câţi dintre aceştia se gândesc şi câţi dintre ei au curajul să recunoască faptul că prin votul lor au girat chiar sărăcirea ţării şi a poporului ei? Aşa ca pe vremea când primarul Funar, al Clujului, ieşea câştigător la vot întotdeauna cu 80%, dar tuturor le era ruşine să recunoască faptul că l-au votat.
Al doilea exemplu este cel al asistentei medicale pe care procurorii au decis că trebuie să cadă, în principal, vina morţii acelor nevinovaţi copii care au ars în Maternitatea Giuleşti. Un ţap ispăşitor comod şi care răspunde nevoii populaţiei de a vedea sânge... De ce oare nimeni nu se gândeşte la aspectul esenţial care a dus la această tristă situaţie? De ce să nu căutăm vinovăţiile acolo unde situaţia s-a creat, adică în guvernul care cu mână criminală a hotărât să blocheze posturile rămase vacante, chiar şi în locurile în care acestea trebuiau în mod categoric să fie ocupate? De ce nu avem în vedere că acea asistentă, după schema de funcţionare a serviciului de reanimare la care ea lucra, trebuia să aibă în subordine cel puţin patru cadre medicale, pe care Spitalul Giuleşti nu le-a putut angaja? De ce să acceptăm tacit ca vinovăţia să se atribuie doar “acarului Păun”?
Dacă ne vom mulţumi să fim părtaşi la tot ceea ce considerăm în mintea şi în sufletul nostru a fi greşit şi ne vom mulţumi, aşa cum facem în acest moment, să aşteptăm ca timpul să rezolve ceea ce avem noi de rezolvat acum, atunci ne vom aminti, aşa cum spune Breban, că am râs şi că n-am făcut nimic pentru ca adevărul nostru să prindă viaţă. Atât la nivel personal, cât şi la cel care presupune implicarea unui număr mare de oameni, ar trebui ne uităm cu mai mare atenţie, cu mai multă seriozitate la prezent. A cui viaţă o trăim azi, când spunem inconştienţi că “Ne trăim viaţa”? Este chiar viaţa noastră sau este ceea ce alţii cred că este viaţa noastră? Fiindcă ceea ce noi, din laşitate sau din alte varii motive, nu vrem azi să vedem, mâine poate nu poate fi schimbat. Fiindcă uneori, mai ales în cazurile care contează cu adevărat, nu mai putem întoarce şi repara ceea ce am făcut greşit astăzi. Şi probabil că aici este miza. Să ştim cu certitudine ce anume este sau nu important în viaţa noastră şi a celor care depind, într-un fel, de acţiunile noastre. Fiindcă sunt unele lucruri, unele ocazii, unele hotărâri, unii oameni, cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Pentru că îi vom pierde pentru totdeauna.
E caracteristica omului “sănătos” sufleteşte, care nu are timp pentru regrete. Sau are prea mult timp în viitor ca să se mai oprească un moment să analizeze ce rămâne în urmă sau în “umbra” propriilor sale hotărâri şi în spatele uneia sau alteia din deciziile sale. Este adevărat şi că în general oamenilor le pasă mai ales de propria fericire decât de a altora şi poate că asta e cauza unui egoism generalizat pe care îl întâlnim, unii spun că surprinzător, în societatea noastră actuală. Toată lumea se miră că nimeni nu se opreşte din drum, pe stradă, să dea o mână de ajutor altuia care cade în văzul lumii sub gheara ucigătoare a unui infarct; nimeni nu mai intervine ca să împiedice în locurile publice o agresiune, din ce în ce mai puţini şoferi, din câte am văzut, mai coboară geamul portierei ca să dea un leu unui olog care cerşeşte la intersecţie... Şi astea sunt doar puţine din cazurile în care nepăsarea şi egoismul extrem limitează fericirea la “Eu şi familia mea să fim bine!”.
Cele care se văd pe stradă, cele care stârnesc dezaprobarea unui număr din ce în ce mai mic de indivizi. Fiindcă dacă am fi în stare de o autoanaliză obiectivă, cred că fiecare ne-am descoperi astfel de acte de care cu siguranţă ne-ar fi ruşine dacă ele ar fi cunoscute, chiar şi numai de cei apropiaţi. Fiindcă sunt situaţii în care şi aceia care ne-ar ierta orice, prietenii cei apropiaţi, s-ar uita la noi cu maximă răceală dacă ar putea pătrunde aşa-zisa logică, acel colţ întunecos în care avem naivitatea de a crede că ne putem ascunde cele mai aprige laşităţi şi cele mai triste acte ale noastre, de pe urma cărora cineva, oricine ar fi acesta, suferă. “Există un timp când râzi şi există un timp în care îţi aminteşti că ai râs”, spune într-un roman (care nu este cu nimic mai prejos decât ale celor care au luat premii Nobel) Nicolae Breban, unul dintre relativ puţinii prozatori români care cunosc bine părţile întunecate ale sufletului uman; şi câtă dreptate are! Fiindcă nu cred că nu vom plăti pentru lucrurile nedrepte pe care le-am făcut şi nu cred că suferinţa celor pe care noi înşine i-am făcut să sufere se întâmplă de obicei, exact atunci când “lumea ne e mai dragă”, atunci când într-o clipă ne vom aminti că altădată am râs... Am învăţat să tăcem când ar fi trebuit să vorbim, am învăţat să trecem prea uşor peste ceea ce credem şi am ajuns să nu mai avem curajul să ne respectăm propriile păreri şi sentimente. Am ajuns atât de insensibili încât nici nu ne mai pasă ce rămâne în urma noastră. Am învăţat să ne prefacem că “va fi bine”, că ne este bine şi să ne autoameţim cu apă rece, pe care ne-o toarnă în cap tot felul de “binevoitori” cărora, la o analiză atentă, vedem că nu le pasă decât de propria persoană şi de propria satisfacţie.
De 20 de ani nu facem altceva decât să ne asumăm părerile propriilor noştri “călăi”. Raporturile noastre cu cei care ne conduc sunt aceleaşi dintotdeauna. Îi ascultăm supuşi şi mergem, din an în an, spre o criză de toate felurile, tot mai profundă. Însă cea mai înspăimântătoare criză, mai gravă cu mult decât cea economică, este criza morală în care ne aflăm. O criză în care nu mai ştim cine suntem, ce ne dorim, ce iubim şi ce urăm. Confuzia valorilor e atât de pregnantă, încât părerile noastre pot fi atât de uşor manipulate, încât, de cele mai multe ori, sunt în contradicţie flagrantă cu logica. Doar două exemple din sfera publică arată că toată susţinerea de mai sus este valabilă: exemplul acţiunii guvernului împotriva propriului popor din ultimele luni nu este decât urmarea unui “Lasă că va fi bine” şi a unui “Timpul le rezolvă pe toate”, gândite şi spuse (la vot) la nivelul a jumătate dintre cetăţenii României. Câţi dintre aceştia se gândesc şi câţi dintre ei au curajul să recunoască faptul că prin votul lor au girat chiar sărăcirea ţării şi a poporului ei? Aşa ca pe vremea când primarul Funar, al Clujului, ieşea câştigător la vot întotdeauna cu 80%, dar tuturor le era ruşine să recunoască faptul că l-au votat.
Al doilea exemplu este cel al asistentei medicale pe care procurorii au decis că trebuie să cadă, în principal, vina morţii acelor nevinovaţi copii care au ars în Maternitatea Giuleşti. Un ţap ispăşitor comod şi care răspunde nevoii populaţiei de a vedea sânge... De ce oare nimeni nu se gândeşte la aspectul esenţial care a dus la această tristă situaţie? De ce să nu căutăm vinovăţiile acolo unde situaţia s-a creat, adică în guvernul care cu mână criminală a hotărât să blocheze posturile rămase vacante, chiar şi în locurile în care acestea trebuiau în mod categoric să fie ocupate? De ce nu avem în vedere că acea asistentă, după schema de funcţionare a serviciului de reanimare la care ea lucra, trebuia să aibă în subordine cel puţin patru cadre medicale, pe care Spitalul Giuleşti nu le-a putut angaja? De ce să acceptăm tacit ca vinovăţia să se atribuie doar “acarului Păun”?
Dacă ne vom mulţumi să fim părtaşi la tot ceea ce considerăm în mintea şi în sufletul nostru a fi greşit şi ne vom mulţumi, aşa cum facem în acest moment, să aşteptăm ca timpul să rezolve ceea ce avem noi de rezolvat acum, atunci ne vom aminti, aşa cum spune Breban, că am râs şi că n-am făcut nimic pentru ca adevărul nostru să prindă viaţă. Atât la nivel personal, cât şi la cel care presupune implicarea unui număr mare de oameni, ar trebui ne uităm cu mai mare atenţie, cu mai multă seriozitate la prezent. A cui viaţă o trăim azi, când spunem inconştienţi că “Ne trăim viaţa”? Este chiar viaţa noastră sau este ceea ce alţii cred că este viaţa noastră? Fiindcă ceea ce noi, din laşitate sau din alte varii motive, nu vrem azi să vedem, mâine poate nu poate fi schimbat. Fiindcă uneori, mai ales în cazurile care contează cu adevărat, nu mai putem întoarce şi repara ceea ce am făcut greşit astăzi. Şi probabil că aici este miza. Să ştim cu certitudine ce anume este sau nu important în viaţa noastră şi a celor care depind, într-un fel, de acţiunile noastre. Fiindcă sunt unele lucruri, unele ocazii, unele hotărâri, unii oameni, cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Pentru că îi vom pierde pentru totdeauna.
DISTRIBUIE
Comenteaza
