DISTRIBUIE
Iată dilema unor politicieni şi nu numai! Dar o scurtă istorie a ţiganilor ne poate dumiri cum e cu denumirea lor.
Sunt menţionaţi încă din secolele XIII-XIV. Potrivit istoriei, aceştia aveau în fruntea lor un cneaz ales care se ocupa de soluţionarea neînţelegerilor, le căuta locuri de muncă, strângea dările,mulţi dintre ei fiind robi pe proprietăţi feudale.
Veniţi în Europa din India, limba lor (romani) - ne spun specialiştii - seamănă cu unele dialecte din nordul acestui stat. Aşa încât apar şi în Peninsula Balcanică în secolul al XIII-lea, sosind în ţara noastră din Sudul Dunării. Ei erau folosiţi şi ca... “danie”. Vladislav Vlaicu, de exemplu, a dăruit mănăstirii Tismana, prin 1385, 40 de sălaşe de ţigani. Se spune apoi că în Ţara Românească şi în Moldova robii erau numeroşi. Ştefan cel Mare, de pildă, după lupta de la Soci(1470), a adus cu el în robie circa 17.000 de ţigani. Ei erau folosiţi ca fierari, la exploatarea sării sau “slugi de curte”. Unii dintre ei, în timp, au reuşit să-şi încropească gospodării proprii, crescând vite, păsări, dând o parte dintre venituri feudalului de care aparţineau... Acesta ar fi, în “foarte mare”, trecutul lor istoric.
Imediat după 1989, “cineva” i-a botezat romi. S-a crezut, probabil, că înălţându-i pe un piedestal artificial, vor fi mai fericiţi şi vor aprecia cu voturi gestul regimului respectiv. Numai că ţiganii s-au trezit mai recent din această “hipnoză” politică şi îşi revendică hotărât denumirea reală, istorică. Ei susţin, pe bună dreptate, că “botezul” acesta artificial le distruge originea istorică şi tradiţiile, le ameniţă, în fond, identitatea ca etnie de sine stătătoare.
Personal, susţin că au perfectă dreptate. Şi asta pentru că îi cunosc foarte bine, convieţuind, în satul meu natal cu ei, de mic copil. Aşa cum am convieţuit şi cu germanii, localitatea fiind prin excelenţă săsească. Cele circa 30 de familii de ţigani existente s-au integrat pe deplin în colectivitatea românească, copiii făceau şcoala alături de copiii de români; ţiganii mergeau şi merg la biserica românească, erau şi sunt evlavioşi, se botezau şi se cununau în faţa altarului, dar de muncit o făceau doar cu ziua pe la cine se nimerea. Cu ziua, pentru că aşa considerau ei că sunt mai liberi şi nu constrânşi. Nu s-au dorit nici slugi, nici altfel de ajutoare cu înţelegeri de mai lungă durată, socotind că orice angajament de acest fel le primejduieşte libertatea individuală. Se zice că această atitudine le-a rămas în subconştient şi transmisă generaţiilor din vremea când stră-stră-strămoşii lor fuseseră robi.
Dar în secolele XI-XX, unii dintre ei au urmat şcoli profesionale, au ajuns mecanici, zugravi, pantofari, croitori etc., destoinici. Alţii au dat-o pe muzică instrumentală, fiind violonişti de excepţie sau alcătuind formaţii de coarde ori de suflători etc. Este celebru cazul marelui violonist Voicu sau, în Sighişoara, al trupei familiale Zanca. Ea a cântat ani de-a rândul la restaurantul hotelului Steaua, fiind, de fapt, simbolul acestuia, ce atrăgea, seară de seară, protipendada oraşului, dar şi numeroşii turişti ce-l vizitau continuu pentru frumuseţea cetăţii medievale locuite. Iar, chiar recent, o ştire de presă ne vestea că o trupă de actori ţigani pun în scenă, la Teatrul “Masca” din Bucureşti, piesa “O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Un eveniment aşteptat cu interes de public şi de criticii de teatru.
Nu-i pot uita din acest comentariu pe “cortorarii” de pe Valea Hârtibaciului, care umblau din sat în sat să repare oale cu cositor. Ei aveau un port distinct: cămaşă albă, lungă, peste pantaloni, încinsă cu un brâu lat din piele, bărbaţii cu mustaţă stufoasă şi barbă de patriarh, iar părul lor lung era lăsat peste umeri. Ţigăncile erau cu pielea albă, frumoase, purtau rochii înflorate, lungi până la tălpi. Cum nu pot uita nici “Casa regală” a regelui Cioabă Florin, ospitalier, nevoie mare, dar şi pe nostima lui “prinţesă”, Luminiţa, elegantă, cu rochii în culori vii, lungi până jos, cu salbe de aur la gât, deseori văzută la volanul unui autoturism. Ei bine, ea s-a dovedit o poetă autentică şi originală care imediat după 1989 a publicat un volum de versuri, bine primit de public şi de critica sibiană.
Sigur, ei sunt împărţiţi în mai multe “clanuri”: căldărari, gabori. Sunt câteva amănunte despre ţigani: o etnie distinctă de care trebuie ţinut seama şi care trebuie ajutată să se integreze în societatea noastră şi din punctul de vedere al educaţiei şi al moralei, pentru că şi dintre ei se pot ridica oameni de prestigiu. Să le dăm această şansă! Schimbarea atitudinii societăţii şi a statului se impune urgent pentru a nu deveni România paria Europei. Iar ţările din vest să-i considere ceea ce sunt, ca etnie, adică ţigani. Fiindcă ţiganii care migrează sunt mereu, voit şi nevoit, taxaţi ca români. Ei trebuie să devină în ochii tuturor ceea ce sunt de fapt. Fără ruşine din partea lor, dar şi cu răspundere în faţa colectivităţii în care s-au născut şi a statului care i-a adoptat.
Veniţi în Europa din India, limba lor (romani) - ne spun specialiştii - seamănă cu unele dialecte din nordul acestui stat. Aşa încât apar şi în Peninsula Balcanică în secolul al XIII-lea, sosind în ţara noastră din Sudul Dunării. Ei erau folosiţi şi ca... “danie”. Vladislav Vlaicu, de exemplu, a dăruit mănăstirii Tismana, prin 1385, 40 de sălaşe de ţigani. Se spune apoi că în Ţara Românească şi în Moldova robii erau numeroşi. Ştefan cel Mare, de pildă, după lupta de la Soci(1470), a adus cu el în robie circa 17.000 de ţigani. Ei erau folosiţi ca fierari, la exploatarea sării sau “slugi de curte”. Unii dintre ei, în timp, au reuşit să-şi încropească gospodării proprii, crescând vite, păsări, dând o parte dintre venituri feudalului de care aparţineau... Acesta ar fi, în “foarte mare”, trecutul lor istoric.
Imediat după 1989, “cineva” i-a botezat romi. S-a crezut, probabil, că înălţându-i pe un piedestal artificial, vor fi mai fericiţi şi vor aprecia cu voturi gestul regimului respectiv. Numai că ţiganii s-au trezit mai recent din această “hipnoză” politică şi îşi revendică hotărât denumirea reală, istorică. Ei susţin, pe bună dreptate, că “botezul” acesta artificial le distruge originea istorică şi tradiţiile, le ameniţă, în fond, identitatea ca etnie de sine stătătoare.
Personal, susţin că au perfectă dreptate. Şi asta pentru că îi cunosc foarte bine, convieţuind, în satul meu natal cu ei, de mic copil. Aşa cum am convieţuit şi cu germanii, localitatea fiind prin excelenţă săsească. Cele circa 30 de familii de ţigani existente s-au integrat pe deplin în colectivitatea românească, copiii făceau şcoala alături de copiii de români; ţiganii mergeau şi merg la biserica românească, erau şi sunt evlavioşi, se botezau şi se cununau în faţa altarului, dar de muncit o făceau doar cu ziua pe la cine se nimerea. Cu ziua, pentru că aşa considerau ei că sunt mai liberi şi nu constrânşi. Nu s-au dorit nici slugi, nici altfel de ajutoare cu înţelegeri de mai lungă durată, socotind că orice angajament de acest fel le primejduieşte libertatea individuală. Se zice că această atitudine le-a rămas în subconştient şi transmisă generaţiilor din vremea când stră-stră-strămoşii lor fuseseră robi.
Dar în secolele XI-XX, unii dintre ei au urmat şcoli profesionale, au ajuns mecanici, zugravi, pantofari, croitori etc., destoinici. Alţii au dat-o pe muzică instrumentală, fiind violonişti de excepţie sau alcătuind formaţii de coarde ori de suflători etc. Este celebru cazul marelui violonist Voicu sau, în Sighişoara, al trupei familiale Zanca. Ea a cântat ani de-a rândul la restaurantul hotelului Steaua, fiind, de fapt, simbolul acestuia, ce atrăgea, seară de seară, protipendada oraşului, dar şi numeroşii turişti ce-l vizitau continuu pentru frumuseţea cetăţii medievale locuite. Iar, chiar recent, o ştire de presă ne vestea că o trupă de actori ţigani pun în scenă, la Teatrul “Masca” din Bucureşti, piesa “O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Un eveniment aşteptat cu interes de public şi de criticii de teatru.
Nu-i pot uita din acest comentariu pe “cortorarii” de pe Valea Hârtibaciului, care umblau din sat în sat să repare oale cu cositor. Ei aveau un port distinct: cămaşă albă, lungă, peste pantaloni, încinsă cu un brâu lat din piele, bărbaţii cu mustaţă stufoasă şi barbă de patriarh, iar părul lor lung era lăsat peste umeri. Ţigăncile erau cu pielea albă, frumoase, purtau rochii înflorate, lungi până la tălpi. Cum nu pot uita nici “Casa regală” a regelui Cioabă Florin, ospitalier, nevoie mare, dar şi pe nostima lui “prinţesă”, Luminiţa, elegantă, cu rochii în culori vii, lungi până jos, cu salbe de aur la gât, deseori văzută la volanul unui autoturism. Ei bine, ea s-a dovedit o poetă autentică şi originală care imediat după 1989 a publicat un volum de versuri, bine primit de public şi de critica sibiană.
Sigur, ei sunt împărţiţi în mai multe “clanuri”: căldărari, gabori. Sunt câteva amănunte despre ţigani: o etnie distinctă de care trebuie ţinut seama şi care trebuie ajutată să se integreze în societatea noastră şi din punctul de vedere al educaţiei şi al moralei, pentru că şi dintre ei se pot ridica oameni de prestigiu. Să le dăm această şansă! Schimbarea atitudinii societăţii şi a statului se impune urgent pentru a nu deveni România paria Europei. Iar ţările din vest să-i considere ceea ce sunt, ca etnie, adică ţigani. Fiindcă ţiganii care migrează sunt mereu, voit şi nevoit, taxaţi ca români. Ei trebuie să devină în ochii tuturor ceea ce sunt de fapt. Fără ruşine din partea lor, dar şi cu răspundere în faţa colectivităţii în care s-au născut şi a statului care i-a adoptat.
DISTRIBUIE
Comenteaza
