DISTRIBUIE
Celebra fundaţie germană “Bertelsmann” a încheiat recent un studiu al cărui rezultat, mărturisesc, aş fi vrut să nu-l ştiu. Chiar dacă nu mai miră pe nimeni, şi, în aceste rezultate, România figurează pe un “glorios” şi, din păcate, din ce în ce mai obişnuit ultim loc.
De data asta, ţara noastră se află în urma Bulgariei, Greciei şi Ungariei. Despre ce este totuşi vorba? Despre stabilirea aşa-numitului indice “ELLI” (European Lifelong Learning Indicator), indice care stabileşte, asa cum o arată şi numele, capacitatea şi nivelul învăţării. Un instrument sociologic ce are menirea să arate care este, de fapt, nivelul educaţiei acumulate de popoarele europene în dezvoltarea lor actuală. Studiul este impresionant: el a fost realizat în doi ani, cu ajutorul a peste două sute de specialişti din diverse domenii: cel academic, cel social şi chiar politic. Studiul, atât de trist pentru noi, ca popor, a măsurat, timp de mai mulţi ani, cu ajutorul a peste o mie de surse informaţionale, nimic altceva decât capacitatea de a învăţa pentru diverse direcţii de învăţare.
Au interesat ÎNVĂŢAREA PENTRU A FACE, ÎNVĂŢAREA PENTRU A ŞTI, ÎNVĂŢAREA PENTRU A FI şi ÎNVĂŢAREA PENTRU A TRĂI ÎMPREUNĂ. Aşa cum a fost definit de însăşi Comisia din cadrul UNESCO, rezultatul acestei cercetări măsoară exclusiv modul în care condiţiile de învăţare prezente într-o ţară facilitează bunăstarea economică şi socială. Iar ceea ce noi putem, în plus, înţelege din aceste rezultate rămâne, fără putinţă de tăgadă, mersul înapoi al României. Fiindcă, aşa cum am spus la început, România se clasează, din punct de vedere al acestor patru linii de învăţare, pe ultimul loc. Iar despre ţările aflate pe ultimele locuri ale clasamentului, cei de la Bertelsmann spun că “acestea tind spre sărăcie, multe dintre ele înregistrând diferenţe majore între clasele sociale.(...) ele sunt foste ţări comuniste, care au ieşit abia de curând din perioada de TRANZIŢIE SPRE DEMOCRAŢIE (s.n.) şi spre economia de piaţă.”
Nu vreau să vorbesc aici despre dezastrul economic în care am ajuns în momentul de faţă, nici despre atât de trâmbiţata “democraţie” care nu este decât un jalnic simulacru. Cu toţii aţi asistat la ceea ce s-a petrecut în România ultimilor şase ani: siluirea Constituţiei, încercările repetate de atac asupra celei mai importante instituţii a democraţiei, parlamentul, atacuri asupra instituţiilor statului, exercitate de la cel mai înalt nivel al Puterii. Vreau să spun doar că înţeleg că poporul român n-a învăţat nimic din experienţa de mai bine de 50 de ani de comunism şi nici din cei 20 de postcomunism. Redusa capacitate de învăţare, după cum se vede, ne-a adus, practic, în anul 1946 şi, în general, la începuturile instaurării cu forţa a Comunismului în România, desigur, operând schimbările necesare pe care le impun anii în care trăim.
Cred, de asemenea, că este necesar să stabilim, cel puţin pentru a da idei de cărţi sociologilor care se vor ocupa de această tristă perioadă pe care o retrăim azi, care au fost “vehiculele” şi “ajutoarele de nădejde” pe care cei ce şi-au dorit, asemeni lui Teohari Georgescu, Ana Pauker, Ilie Luca şi Ghe. Gheorghiu-Dej, întoarcerea ţării noastre într-o epocă neagră, în care politicul să dicteze totul. Aceste vehicule nu au fost decât cei care s-au autointitulat “intelectualii publici”, cei care au fost, mai apoi, când servilismul lor abject faţă de preşedintele ţării a devenit jenant şi vizibil, cunoscuţi sub numele generic şi infamant de “boierii minţii”.
Oameni talentaţi şi cultivaţi, trecuţi de maturitate, în marea lor parte fără o operă recunoscută în propria comunitate intelectuală, aceştia nu numai că au fost vehiculele mediatice şi culturale ale întoarcerii României la perioada “fricii staliniste”, prin degradanta lor poziţie de sprijinire necondiţionată a unui politician, asemeni înaintaşilor din perioada stalinizării, a colaboraţioniştilor, şi ei talentaţi şi valoroşi intelectual, ci au pe conştiinţă o serie de tineri scriitori şi, mai ales, jurnalişti, care au căzut în plasa perfidă a acestora. Faptul că acest ton, dat de cei care au fost consideraţi greşit “conştiinţe publice”, a făcut ca acum să avem o societate civilă precară. Iar fără o puternică şi de calitate societate civilă, învăţarea despre care spunea studiul fundaţiei germane a fost, practic, suspendat. Societatea română a ajuns, din acest motiv, paralizată, în imposibilitatea de a se apăra.
Astfel s-au deteriorat conştiinţele tinerilor, indiferent că ele aparţineau unor oameni excepţionali din presă, justiţie, cultură, politică, doar fiindcă nu se poate cere unei societăţi să lupte împotriva presiunilor de tot felul, când aceia care sunt consideraţi exponenţi de frunte se prostituează public şi, nu numai că nu-şi mai fac datoria de paznici ai democraţiei şi ai drepturilor omului, ci chiar pactizează cu opresorul. Aşa am ajuns să vedem arestări ca în 1946, răzbunări politice, vedem cum Justiţia este pusă să scoată castanele fierbinţi ale altora ajutând, volens-nolens, indivizi fără scrupule, să vorbim ca despre ceva normal despre ascultările telefoanelor şi discuţiilor private, despre nerespectarea Constituţiei şi despre câte şi mai câte abjecţii ale întoarcerii în istorie. Se spune că aceia care nu învaţă din propriile experienţe sunt condamnaţi să le repete.
Este cel mai mare adevăr şi cel mai trist pe care îl simte în acest moment România. De vină nu este politicianul de azi, oricare ar fi el. Visul oricărui mediocru este să devină dictator, să conducă totul, să-i asculte pe toţi şi, ca să-şi păstreze puterea, ar fi în stare să-i aresteze pe toţi cei care i se opun. O dictatură care pentru România este chiar semnul major al întoarcerii în istoria cea mai neagră nu se înfrânge decât prin curajul de a vorbi şi cu o societate civilă care nu se vinde pentru salariu baban, funcţii de conducere în vreun institut de stat sau posturi în diplomaţie. Nici cu aşa-zişi ziarişti care, ca nicăieri în lume, sunt plătiţi de politicienii de la putere să-i înjure pe colegii lor care le critică stăpânii.
Au interesat ÎNVĂŢAREA PENTRU A FACE, ÎNVĂŢAREA PENTRU A ŞTI, ÎNVĂŢAREA PENTRU A FI şi ÎNVĂŢAREA PENTRU A TRĂI ÎMPREUNĂ. Aşa cum a fost definit de însăşi Comisia din cadrul UNESCO, rezultatul acestei cercetări măsoară exclusiv modul în care condiţiile de învăţare prezente într-o ţară facilitează bunăstarea economică şi socială. Iar ceea ce noi putem, în plus, înţelege din aceste rezultate rămâne, fără putinţă de tăgadă, mersul înapoi al României. Fiindcă, aşa cum am spus la început, România se clasează, din punct de vedere al acestor patru linii de învăţare, pe ultimul loc. Iar despre ţările aflate pe ultimele locuri ale clasamentului, cei de la Bertelsmann spun că “acestea tind spre sărăcie, multe dintre ele înregistrând diferenţe majore între clasele sociale.(...) ele sunt foste ţări comuniste, care au ieşit abia de curând din perioada de TRANZIŢIE SPRE DEMOCRAŢIE (s.n.) şi spre economia de piaţă.”
Nu vreau să vorbesc aici despre dezastrul economic în care am ajuns în momentul de faţă, nici despre atât de trâmbiţata “democraţie” care nu este decât un jalnic simulacru. Cu toţii aţi asistat la ceea ce s-a petrecut în România ultimilor şase ani: siluirea Constituţiei, încercările repetate de atac asupra celei mai importante instituţii a democraţiei, parlamentul, atacuri asupra instituţiilor statului, exercitate de la cel mai înalt nivel al Puterii. Vreau să spun doar că înţeleg că poporul român n-a învăţat nimic din experienţa de mai bine de 50 de ani de comunism şi nici din cei 20 de postcomunism. Redusa capacitate de învăţare, după cum se vede, ne-a adus, practic, în anul 1946 şi, în general, la începuturile instaurării cu forţa a Comunismului în România, desigur, operând schimbările necesare pe care le impun anii în care trăim.
Cred, de asemenea, că este necesar să stabilim, cel puţin pentru a da idei de cărţi sociologilor care se vor ocupa de această tristă perioadă pe care o retrăim azi, care au fost “vehiculele” şi “ajutoarele de nădejde” pe care cei ce şi-au dorit, asemeni lui Teohari Georgescu, Ana Pauker, Ilie Luca şi Ghe. Gheorghiu-Dej, întoarcerea ţării noastre într-o epocă neagră, în care politicul să dicteze totul. Aceste vehicule nu au fost decât cei care s-au autointitulat “intelectualii publici”, cei care au fost, mai apoi, când servilismul lor abject faţă de preşedintele ţării a devenit jenant şi vizibil, cunoscuţi sub numele generic şi infamant de “boierii minţii”.
Oameni talentaţi şi cultivaţi, trecuţi de maturitate, în marea lor parte fără o operă recunoscută în propria comunitate intelectuală, aceştia nu numai că au fost vehiculele mediatice şi culturale ale întoarcerii României la perioada “fricii staliniste”, prin degradanta lor poziţie de sprijinire necondiţionată a unui politician, asemeni înaintaşilor din perioada stalinizării, a colaboraţioniştilor, şi ei talentaţi şi valoroşi intelectual, ci au pe conştiinţă o serie de tineri scriitori şi, mai ales, jurnalişti, care au căzut în plasa perfidă a acestora. Faptul că acest ton, dat de cei care au fost consideraţi greşit “conştiinţe publice”, a făcut ca acum să avem o societate civilă precară. Iar fără o puternică şi de calitate societate civilă, învăţarea despre care spunea studiul fundaţiei germane a fost, practic, suspendat. Societatea română a ajuns, din acest motiv, paralizată, în imposibilitatea de a se apăra.
Astfel s-au deteriorat conştiinţele tinerilor, indiferent că ele aparţineau unor oameni excepţionali din presă, justiţie, cultură, politică, doar fiindcă nu se poate cere unei societăţi să lupte împotriva presiunilor de tot felul, când aceia care sunt consideraţi exponenţi de frunte se prostituează public şi, nu numai că nu-şi mai fac datoria de paznici ai democraţiei şi ai drepturilor omului, ci chiar pactizează cu opresorul. Aşa am ajuns să vedem arestări ca în 1946, răzbunări politice, vedem cum Justiţia este pusă să scoată castanele fierbinţi ale altora ajutând, volens-nolens, indivizi fără scrupule, să vorbim ca despre ceva normal despre ascultările telefoanelor şi discuţiilor private, despre nerespectarea Constituţiei şi despre câte şi mai câte abjecţii ale întoarcerii în istorie. Se spune că aceia care nu învaţă din propriile experienţe sunt condamnaţi să le repete.
Este cel mai mare adevăr şi cel mai trist pe care îl simte în acest moment România. De vină nu este politicianul de azi, oricare ar fi el. Visul oricărui mediocru este să devină dictator, să conducă totul, să-i asculte pe toţi şi, ca să-şi păstreze puterea, ar fi în stare să-i aresteze pe toţi cei care i se opun. O dictatură care pentru România este chiar semnul major al întoarcerii în istoria cea mai neagră nu se înfrânge decât prin curajul de a vorbi şi cu o societate civilă care nu se vinde pentru salariu baban, funcţii de conducere în vreun institut de stat sau posturi în diplomaţie. Nici cu aşa-zişi ziarişti care, ca nicăieri în lume, sunt plătiţi de politicienii de la putere să-i înjure pe colegii lor care le critică stăpânii.
DISTRIBUIE
Comenteaza
