Autonomia universitară – condiţie a civilizaţiei (I)

Proiectul de lege a educaţiei 2010 a reuşit nu numai să stârnească indignarea generală – părinţi, elevi, studenţi, cadre didactice, decani, rectori, responsabili politici – ci şi să creeze confuzii.

Prin concepţia anacronică (asociată voinţei vizibile de a instala controlul de partid asupra educaţiei) şi funcţionărească (obsesia fiind birocratizarea acolo unde alte ţări accentuează “valoarea profesorilor”), acest proiect vrea să facă uitat felul în care se înţeleg universităţile în societăţile civilizate. În intervenţia de faţă arăt ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră cu “autonomia universitară”, pe care proiectul o anihilează (după cum alte proiecte vor să distrugă pluralismul din societatea românească actuală!), amintind, succint, istoria problemei.

După 22 decembrie 1989, Marian Papahagi a devenit secretarul de stat pentru învăţământ superior în guvernul Petre Roman şi a pregătit legiferarea “autonomiei universitare”, după ce Proclamaţia (1989) noii puteri consacrase termenul. Aşa cum a arătat el însuşi într-o comunicare tipărită (vezi volumul Academic Freedom and University Autonomy: Two Perspectives, CEPES UNESCO, 1995), noul demnitar a numit “o echipă universitară condusă de Andrei Marga” (p. 25), care a lucrat la proiectul “legii autonomiei universitare”.

Echipa desemnată a studiat tradiţia românească interbelică, legislaţia diferitelor ţări (Italia, Germania, Anglia, S.U.A. şi altele) şi reglementările internaţionale (care rămân, de altfel, valabile şi astăzi): Declaration of Rights and Duties Inherent in Academic Freedom, (Siena, 1982); The Lima Declaration on Academic Freedom and Autonomy of Institutions of Higher Education (1988); The Magna Charta of European Universities (Bologna, 1988); The Dar es Salaam Declaration (1990); The Kampala Declaration (1990).

Ca urmare a acestei acţiuni, a fost elaborată reglementarea “autonomiei universitare” pentru ţara noastră. Atunci (după cum se poate observa din textul “Autonomia universitară în România. Situaţia, problemele, soluţiile”, tipărit ulterior în Andrei Marga, “Explorări în actualitate”, Apostrof, Cluj, 1994, pp. 130-137) s-a asumat un concept întreg al autonomiei, preluat din documentele internaţionale deja citate. Astfel, prin “autonomia universitară” se înţelegea “competenţa şi dreptul recunoscute instituţiilor de învăţământ superior de a lua şi aplica decizii cu privire la administrarea internă, organizarea şi desfăşurarea instrucţiei, cercetării şi activităţilor aferente, în deplină libertate în raportul cu statul şi forţele politice şi economice ale societăţii” (p. 130). În acelaşi context, grupul nostru a distins speciile autonomiei: “organizatorică”, “financiară”, “funcţională”, “didactică”, “ştiinţifică” şi “jurisdicţională”. Este de reţinut că Legile învăţământului (1995 şi reformularea din 1999) au folosit această conotaţie şi distincţia amintită, chiar dacă le-au preluat în felul lor.

Am amintit această istorie pentru a face convingătoare trei idei:

1. Legislaţia (1995 şi 1999) universitară din România a preluat ceva mai restrâns “autonomia universitară”, încât problema care se pune astăzi pentru oamenii responsabili nu este de a limita această autonomie, ci de a o lărgi în pas cu lumea civilizată;

2. Proiectul de lege a educaţiei 2010 restrânge până la desfigurare autonomia universitară şi scoate ţara noastră în marginea lumii civilizate;

3. Astăzi ar trebui revenit la conceptul întreg sau, altfel spus, la înţelegerea nerestrictivă a autonomiei universitare.

Să explicăm ceva mai detaliat.

1. “Autonomie” înseamnă, la propriu, “dreptul de a guverna prin legi proprii” (cum spune dicţionarul Petit Robert), “auto-guvernare” (Oxford Advanced Learners Dictionary), “guvernare cu legi proprii” (Devoto Oli, Dizionario della lingua italiana), cum insista regretatul meu coleg. Deja Kant a arătat, de altfel, că “autonomie” este compusul lui “auto” şi “nomos” – ceea ce înseamnă “să îţi dai legi proprii”. Această înţelegere a autonomiei se găseşte în legislaţiile şi în declaraţiile internaţionale menţionate, chiar dacă unele nu insistă asupra conotaţiei. De pildă, în Declaraţia de la Lima, se scrie: “Autonomie înseamnă independenţa instituţiilor de învăţământ superior, faţă de stat şi toate celelalte forţe ale societăţii, în a adopta decizii privind guvernarea internă, finanţele, administrarea şi în a stabili politicile proprii de educaţie, cercetare ştiinţifică, servicii (extension work) şi alte activităţi pendinte” (vezi Academic Freedom and University Autonomy..., p. 53). Cine observă funcţionarea universităţilor americane, germane, engleze, australiene, mai nou chineze şi multe altele îşi dă seama că în sfera autonomiei universitare intră toate domeniile de decizie, inclusiv stabilirea procedurii de alegere a conducerii sau managementul resurselor umane.

S-a putut constata că în România a existat mereu o ezitare în a duce până la capăt autonomia universităţilor. Îmi amintesc cât a trebuit luptat atunci când, în 1997, am preluat Ministerul Educaţiei Naţionale al României şi am dispus imediat patru măsuri: trecerea admiterii la studii în competenţa exclusivă a universităţilor, trecerea la sistemul euro-american al finanţării globale, desfiinţarea vechimii drept criteriu de acces la posturi didactice, transferul studenţilor străini în competenţa completă a universităţilor. Astfel de paşi spre lărgirea autonomiei universităţilor ar fi trebuit –
după cum trebuie şi astăzi – să fie completaţi de alţii, şi nu abandonaţi, cum se încearcă acum.

(Continuarea în ediţia de mâine)