Cum mă adresez lui, cu ce formulă? Domnule Hagi sună foarte prost, nu se poate să-i spui aşa celui care te-a făcut de zeci de ori să sari în sus de bucurie, să ieşi pe stradă la demonstraţie, să bei nenumărate beri sau să te simţi emoţionat când se cânta tricolorul şi el ţinea mâna strânsă pe tricou în zona inimii, pentru a nu tremura de emoţie. “Domn” îi spun şi portarului sau şoferului de taxi care înjură de trei ori pe kilometru Guvernul şi Parlamentul României. Nu pot să-i spun nici Gică, pentru că nu am avut norocul să copilăresc cu el sau să jucăm fotbal împreună. Cu atât mai puţin i-aş putea zice “Măi, Gicane”, aşa îi spun doar unii trepăduşi care se laudă că sunt buni prieteni. Ar trebui poate să-i spunem Excelenţă, căci a fost un mare maestru al domeniului său, un star, o minune.
Mi-am adus aminte că oamenii au găsit o formulă simplă: într-o ţară de republicani, lui, şi numai lui, i-au spus Regele. Suporterii au rezolvat-o simplu, politicienii le lăsaseră o rezervă, l-au izgonit pe rege în câteva rânduri, comuniştii, feseniştii, ţăraniştii sau peneliştii. Adică toţi, cu sau fără frică de trecutul frumos din mintea oamenilor, s-au luptat să alunge regalitatea de mai multe ori din istoria noastră.
Regele fotbalului nostru a stat cu răbdare printre copii până a semnat ultimul tricou, carneţel sau hârtie de ciocolată recuperată în grabă. Culmea, doi bodyguarzi de la o firmă din Cluj încercau să se bage în seamă, apărându-l. De cine să-l apere? De nemărginita iubire a copiilor? De tremurul discret al buzei de jos a femeilor care ar fi vrut să-l strângă în braţe?
Cu un surâs venit de dincolo de lume, regele se înclina în faţa piticilor şi în faţa copilăriei. Semna, zâmbea, îi aşeza în poze. Pe cei mici îi lua în braţe, mamelor le zâmbea discret şi vinovat. I-am confirmat că este important ceea ce face pentru că, azi, fotbalul nu mai are valoarea de evadare din copilăria noastră. Mi-a spus că a făcut de câteva ori ocolul ţării pentru că, azi, copiilor le lipseşte un lucru esenţial: maidanul. Pe vremea noastră era simplu să selecţionezi fotbalişti, mi-a spus, toţi jucam fotbal. Azi, copiii trebuie aduşi la fotbal, momiţi, vrăjiţi. Cineva a spus că Guvernul nu mai face nimic, că a scos şi orele de sport din programă, dar Regele a privit împăciuitor, pe deasupra lumii: toţi trebuie să facem ceva pentru lumea noastră, Guvernul nu poate face totul. Hagi nu avea nici un război de dus, nici o revanşă. El are războiul lui, cu cei care nu înţeleg că fotbalul poate fi o şcoală, că fotbalul nu este o mahala în care dictează banii, şmenul şi cooperativele sperţarilor.
Elvis has left the building! După câteva ore cu acelaşi zâmbet vinovat, de parcă îşi cerea scuze că există, Hagi şi-a luat rămas bun de la toţi cei care au rămas să-l mai privească în baza sportivă. S-a dus vreo câţiva zeci de metri spre doi adolescenţi timizi care stăteau departe, neavând curaj să se apropie de rege. Le-a intins mâna şi le-a făcut cu ochii complice, semn că şi el este ca ei, timid, retras, compleşit de obrăznicia unora din jur.
Mi-am adus aminte de familia regală a României. Nu-mi inspirau nici un respect până să-i cunosc. Fiu de grăniceri din Ţara Năsăudului, am avut în casa copilăriei icoane cu Franz Joseph şi alţi împăraţi pe care-i slujiseră bărbaţii din familia mea şi nu am înţeles de la început valoarea simbolisticii monarhice pentru o Românie săracă, pustiită de lăcomia boierilor sau ferocitatea unei burghezii-căpuşă.
Toţi cei din familia regală au şi acum un fel de evadare din timp. Pentru ei nu este prea devreme sau prea târziu. împotriva evidenţelor, a republicanismului vulgar sau veritabil, a sondajelor, ei cred într-o misiune care nu are legătură cu cantitatea de împotrivire sau devierile, istoric, deja consolidate. Se adresează unei lumi diferite şi nu cedează. O seară petrecută cu ei era o ieşire din timp, o excursie pe Câmpiile Elizee. Lumea despre care ei vorbesc pare că a murit, dar o reînvie cu graţie şi cu o credinţă care pare de pe altă lume. Nu se poate, Majestate, ai vrea să zici, dar parcă nu îţi vine pentru că nu poţi rămâne stană de piatră şi în acele clipe se naşte vraja, poţi crede şi tu.
Regalitatea pare un pod dinspre trecut spre viitor, o punte peste mocirlele cotidianităţii.
Uneori par naivi, par stângaci, ca albatrosul lui Baudelaire, împiedicaţi şi fără de măreţie pe puntea vasului, dar ei sunt mesajul unei alte lumi. O lume a valorilor pe care au ucis-o capitalismul şi profitul, pe care a copiat-o burghezia timpurie sau o falsifică divertismentul televizual. Băiatul meu s-a apropiat de Gheorghe Hagi, a dat mâna cu el cu emoţie si a primit un autograf. De câteva zile se uită din nou cu mine la fotbal, merge să joace, parcă a uitat de wrestlingul care-i ocupase tot orizontul. A uitat de America luptelor truncate.
Am pus în titlu şi altceva decât cuvântul rege? Da, aveţi dreptate!
în lumea lui, în lumea noastră, Hagi este Regele. Lumea fotbalului este vulgară, este o bucată de Românie cotidiană. Acolo avem preşedinţi, premieri şi miniştri. Preşedinte este Mircea Sandu şi Premier Mitică Dragomir. Miniştri sunt Becali, Iancu, Turcu, Mititelu, Penescu...
