Autonomia universitară – condiţie a civilizaţiei (II)

(Urmare din ediţia de ieri)

Din păcate, astăzi societatea românească cheltuieşte energii să respingă un proiect de lege a educaţiei peticit, diletant şi anacronic, promovat prin încălcarea regulilor parlamentare, de către un guvern ce vrea să restrângă drastic autonomia universitară şi să ia universităţile sub control.

Nu stărui aici asupra numeroaselor articole (incriminate deja de mulţi alţii, până astăzi) care nimicesc autonomia universitară existentă şi fac universităţile mai dependente ca oricând după 1989 de minister, de guvern, de partidul ce guvernează. Nu insist asupra faptului că, vizibil, autorii proiectului de lege nu ştiu ce este autonomia universitară. Iau în atenţie doar câteva articole, dintre multele de-a dreptul hilare (dacă nu ar fi triste!), şi fac trei remarci.

Într-un articol se scrie: “Ministerul Educaţiei... controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară...”. Aşadar, autonomia care se asigură este cu control! La alt articol, care reglementează autonomia, se afirmă: “Autonomia universitară dă dreptul comunităţii academice universitare să-şi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare”. Această încheiere a articolului de lege îi anulează chiar conţinutul, iar articolele ulterioare blochează exercitarea de fapt a autonomiei! Mai departe, structura universităţii este reglementată prin art. 121, 123,188, organizarea şi funcţionarea sunt reglementate prin art.122, 123, 140, 143, 148, 161, 189, 192, activităţile fiind reglementate prin art. 127, 138, 144, 162, iar gestionarea resurselor umane este abordată prin art. 156, 193, 194. Cu aceste articole, autonomia, invocată verbal, se estompează cu totul.

A doua remarcă este aceea că, în conformitate cu proiectul de lege, Senatul universităţii este implicat în luarea deciziilor numai cu titlu consultativ, chiar şi în probleme care ţin de autonomia universitară. De exemplu, conform unui articol, “rectorul se revocă prin Ordin al Ministrului cu consultarea Senatului”, sau un alt articol, guvernul “poate să înfiinţeze şi să finanţeze cu consultarea Senatului universitar... un program de studiu”, şi altele.

În sfârşit, ca a treia remarcă, ministerul vrea să controleze universităţile, în loc să se ocupe de ceea ce trebuie. Într-un articol, de pildă, se spune că “Senatul este garantul autonomiei universitare”. Aşadar, ministerul îşi declină calitatea de garant al autonomiei universitare, delegând Senatului această calitate, care oricum, prin acest proiect de lege, are atribuţii limitate! Într-un articol se afirmă: “Ministerul elaborează reglementările de organizare şi funcţionare a sistemului de învăţământ superior”. Este evident faptul că în acest proiect de lege nu se face distincţie între instituţii şi sistem şi că ministerul vrea să se substituie comunităţii academice, în loc să se ocupe de sistem. Or, un minister care vrea să se ocupe atât de ceea ce intră în autonomia comunităţilor academice, cât şi de sistem, sfârşeşte prin a le bloca pe toate, precum în zilele noastre.

3.

Discuţia din ţară asupra proiectului legii educaţiei 2010 s-a concentrat asupra a două puncte: alegerea rectorului şi pensionarea forţată a profesorilor universitari de vârf. Este de spus, de la început, că o astfel de discuţie este inutilă şi nu se poartă într-o ţară civilizată, în care nici un partid nu încearcă să îşi adjudece şi să controleze universităţile.

Este destul să spun că la Harvard regulile de alegere a preşedintelui universităţii (rector în limbajul european) sunt mai vechi decât Constituţia S.U.A. (vezi Richard Bradley, Harvard Rules..., Harper Collins Publishers, 2005), că în Germania sunt multe reglementări privindu-i pe cei care sunt în serviciul public (precum profesorii universitari), dar rectoratele pot decide folosirea personalităţilor de vârf. Se pot aduce multe alte exemple. Nu întâmplător, legislaţia din România - cu excepţia măsurilor luate de dictaturi, sub Carol II, în 1948 şi sub Ceauşescu - a lăsat aceste probleme în seama autonomiei universitare.

În plus, Canada şi S.U.A, de pildă, au legi contra discriminării pe criterii de vârstă, iar Uniunea Europeană recomandă folosirea personalului de înaltă calificare din universităţi, regândind limita de vârstă. De altfel, şi în România, peste 70% din producţia ştiinţifică şi din proiectele europene sunt realizate de cei pe care proiectul legii 2010 vrea să-i înlăture!

Dincolo de orice considerent, atât procedura prin care se alege conducerea departamentelor, facultăţilor şi universităţilor, cât şi folosirea personalului de înaltă calificare sunt parte a autonomiei universitare. Desigur că se poate recurge la externalizarea alegerii liderilor academici - în ceea ce mă priveşte, am apărat şi apăr externalizarea -, dar procedura externalizării (care nu are nimic de-a face cu simulacrul din proiectul legii educaţiei 2010 în cauză!) este parte a autonomiei universitare şi se stabileşte, aşadar, de universitate. Externalizarea nu este ceva impus de altcineva (nici măcar de stat!) decât de universitatea însăşi! Să privim în jur, la practicile autonomiei nerestrânse, din universităţile lumii şi putem înţelege acest fapt. În orice caz, nici stabilirea conducerilor academice şi nici managementul resurselor umane nu au nevoie de articole speciale în corpul legii generale a educaţiei.

Este un aspect de constituţionalitate şi de sincronizare cu practicile societăţilor civilizate să se asume, la propriu - nu doar verbal, precum în acest proiect nefericit de lege - autonomia universitară. Răspunderea publică a universităţilor - care nu începe nicidecum cu proiectul în cauză, cum se sugerează demagogic - nu se poate exercita decât pe fondul autonomiei universitare înţeleasă matur. Se ştie prea bine, dintr-o experienţă universală, că numai în condiţii de autonomie deplină, răspunderea publică este completă, după cum nu este responsabilitate unde nu este libertate de decizie. Desigur că “autonomia universitară” nu este ceva simplu (folosirea ei presupunând viziune, competenţă managerială, spirit antreprenorial, capacitate de a avea consens, preocupare de integrare a diversităţii etc.), dar rămâne o valoare indispensabilă a lumii civilizate.

Aşa stând lucrurile, o lege a educaţiei, care vrea să fie sincronă cu lumea civilizată şi cu practicile contemporane, nu are de reglementat cum se desemnează şeful de catedră, decanul, rectorul sau ce se face cu profesorii universitari de performanţă. Ea are de consacrat autonomia universitară în înţeles deplin şi, astfel, de racordat, pe această cale, universităţile din România la ceea ce fac ţările civilizate, prin recunoaşterea până la capăt a autonomiei universitare şi prin elaborarea de mecanisme ale răspunderii pentru performanţe. Iar dacă, totuşi, nu se poate face un pas înainte în raport cu legislaţia care este la această oră, se face bine lăsând lucrurile cum sunt, în loc să fie stricate de-a binelea.