Schimbaţi autorii, schimbaţi fotografii!

Acum câtăva vreme scriam, încercând o părere despre cum şi ce citim, scriem şi înţelegem. Acum am găsit în Kafka următorul pasaj pe care îl reproduc mai jos:

“Cred că doar acele cărţi ar trebui citite, cele care muşcă şi înţeapă. La ce bun să citim o carte care nu este în stare să ne ducă la realitate, întocmai ca o lovitură în creştet? Ca să ne facă fericiţi?... O, Doamne, putem fi fericiţi şi fără cărţi; iar cărţi care să ne facă fericiţi putem scrie la nevoie şi noi înşine. Avem nevoie însă de acele cărţi care să reproducă un efect asemănător cu acela al unei nefericiri, care să ne facă să simţim durerea, moartea cuiva care ne-a fost drag, care să ne lase impresia că suntem izgoniţi în pădure, departe de oameni, ca o sinucidere. O carte trebuie să fie un topor care să sfarme marele îngheţ din noi”. Ştia Kafka, şi tocmai de aceea avea geniu, că marele îngheţ pe care îl purtăm în noi, precum ne purtăm propria cruce, trebuie spart... Numai că nu toţi avem în buzunar toporul acela în stare să spargă gheaţa aceea care ne ocupă, uneori, pe de-a-ntregul.

Trăim fiecare zi fără curaj, fără scop, fără memorie, fără implicare, în mijlocul unor automatisme pe care le folosim doar spre a ne justifica propria inactivitate. Suntem, parcă, ameţiţi în fiecare moment de un demon al încremenirii, un demon palid şi eficient, care ne face să ne minţim în fiecare moment. Ne minţim că doar asta putem face, că asta ne este sortit şi că nu putem schimba nimic. Trec zilele una după alta şi, deodată, ca şi când n-am fi ştiut încă de la început, ne trezim în faţa momentului când nu mai stă în putinţa noastră de a hotărî. Kafka ştia bine aceste lucruri şi, de altfel, el însuşi a scris astfel de cărţi, menite a sfărâma îngheţul din inima celor care le citesc. Poate că e bine să amintim povestirea “în faţa legii”, în care personajul principal ezită multă vreme să intre pe uşa supravegheată de un paznic.

Când, după o îndelungă aşteptare se hotărăşte, în sfârşit, să intre, paznicul încuie uşa cu cheia şi îi spune omului că, de fapt, aceea era uşa lui; dar că acum este deja încuiată şi a pierdut ocazia. Pierderea Destinului stă în puterea noastră de a deschide propria uşă, de a avea curajul să vedem uşa noastră, deşi mulţi alţii ne spun eronat că nu e aşa, că am greşit. Cu gheaţa nespartă în suflet, ne întrebăm ce cărţi am putea citi; ce rost ar avea să citim o carte care să ne arate propria neputinţă, pe care încercăm zilnic să ne-o ascundem, ca şi când am trece pe lângă o oglindă cu ochii închişi. Ce cărţi am putea citi şi de ce să mai citim, atâta vreme cât nu dorim să mai învăţăm nimic din experienţa eroilor acestor scrieri? La ce bun să mai răsfoim şi să citim despre dramele atâtor personaje nefericite dacă închidem ochii şi uităm odată cu închiderea cărţii totul? La ce bun mai există, striviţi de coperţi, cei care mor pentru o idee, când în viaţa noastră reală nu mai contează că viaţa unui om se pierde doar pentru că nouă nu ne-a păsat de ea?

Ce am putea citi în vremurile în care am ajuns să nu mai conteze decât adevărul celui care se pricepe să-l impună, profitând de slăbiciunea noastră de a ne apăra propriile gânduri şi sentimente? Deunăzi am recomandat cuiva “Urma sângelui tău pe omăt” a lui Gabriel Garcia Marquez. Era întocmai aşa cum spunea Kafka: o carte care în puţinele ei pagini avea puterea de a ne înfăţişa un fapt teribil şi terifiant. Acela de a te pune în situaţia de a pierde definitiv. O pierdere ireversibilă, mută, dureroasă şi oarecum absurdă. Fiindcă orice pierdere este absurdă, şi doar pentru faptul că deşi ai vrea să reiei totul de la început, acest fapt nu e posibil. Nu mai e posibil. Am provocat, prin recomandarea mea, o tristeţe vizibilă. Dar am fost mulţumit, fiindcă dacă aş fi recomandat acelui cineva o carte proastă, cu “happy end”, nu i-aş fi putut induce decât o anume nepăsare specifică faptului de suprafaţă, fără încărcătură...

Asemeni unei alte zile, care va trece la fel cu cea de ieri, cu cea de azi, cu cea de mâine şi poimâine, zile în care am trăit fără emoţie, fără amintire şi fără proiecţia unui sentiment care să mişte ceva în conştiinţa noastră. M-am gândit, imediat ce am terminat pagina din Kafka, la imagini, la amintiri şi la fotografii. Fotografiile sunt, şi ele, ca nişte cărţi. Cele cu “happy end” şi cele în spatele cărora fotograful, dacă este talentat, propune un story. Un fir care te duce în adâncimile sensibile ale imaginii din profunzimile propriului “Eu”. Şi, aşa cum se întâmplă cu cărţile, le poţi alege. Sunt fotografii şi amintiri fotografiate care înseamnă ceva şi cele care nu sunt decât “poze”. Dar poate că lucrurile sunt, pentru mulţi dintre noi, prea complicate şi ar trebui să schimbăm autorii cărţilor pe care le citim, mai ales dacă acestea “ne aduc la realitate, ca o lovitură în creştet”; iar dacă fotografiile pe care le privim sunt prea adevărate şi ne strivesc, atunci trebuie să căutăm alt fotograf... Vom putea trăi, în felul acesta,  un “happy end” perpetuu...