Capitalism & democraţie în creştinătatea orientală

Discursul recent al lui Traian Băsescu privind reducerea salariilor şi a pensiilor l-a transformat brusc pe cel mai votat politician al momentului într-o antivedetă.

Cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri trăiesc încă la nivelul de bază al piramidei lui Maslow, ceea ce înseamnă că nu reuşesc să treacă de stadiul satisfacerii nevoilor primare. Nu e nici o urmă de dispreţ în ceea ce scriu, ci doar compătimire, pentru că mă refer chiar la rude apropiate, cunoştinţe, prieteni, oameni pentru care ideile cu privire la democraţie şi capitalism trec mai întâi prin stomac. Primum vivere, deinde philosophare este o maximă latină care le plăcea enorm marxiştilor, dar care acum redevine actuală printr-un concurs nefericit de împrejurări.

 

 Schimbarea contextului şi revenirea la un stadiu degradant al vieţii trăite la limită schimbă brusc percepţia despre “iubitul nostru preşedinte”. Sloganul “să trăiţi bine!” este acum detestat mai mult ca oricând, laolaltă cu faimosul său promotor. Ceea ce se petrece însă acum cu Grecia şi România, ţări membre ale Uniunii Europene, ne obligă să regândim problema compatibilităţii dintre ortodoxie şi produsele creştinismului occidental – capitalismul & democraţia.

 

Am citit relatările, analizele, comentariile despre criza din Grecia din presa anglo-saxonă (singura presă care îmi place din această lume largă). The New York Times, Financial Times, The Economist, Wall Street Journal, The Guardian, Washington Post, BBC, Fox News, dar şi alte publicaţii ori canale de radio & televiziune relatează nişte chestiuni de-a dreptul incredibile. Ei cunosc Grecia mai bine decât noi, care locuim doar la câteva sute de kilometri mai la nord. Din ce citesc despre Grecia, îmi dau seama că există chiar şi ţări mai corupte decît România.

 

La greci, nivelul de evaziune fiscală a fost estimat la 30 miliarde de dolari anual! Englezii şi americanii se crucesc când văd că la greci se merge la doctor cu plicul cu bani (credeam că numai la noi există doctori escroci). Pentru anglo-saxoni, asta înseamnă că bugetul de stat este de două ori păgubit. Colectarea taxelor şi impozitelor de către stat în lumea anglo-saxonă este un mecanism atât de bine pus la punct, încît nici măcar marele ganster Al Capone, din Chicago, n-a putut scăpa, cu toate că poliţia, FBI-ul, justiţia se chinuiseră degeaba anterior.

 

Cel mai şocant exemplu este acela al piscinelor particulare din nordul Atenei, unde se află cartierele de lux ale capitalei. Conform datelor oficiale, în anii trecuţi doar 300 de proprietari de vile au plătit impozite pentru piscinele lor. Or, o monitorizare prin satelit a scos la iveală că în respectivele cartiere sunt în jur de 17.000 de piscine particulare. Un “mogul”grec din domeniul media îi povestea unui ziarist american că majoritatea discuţiilor pe care le avusese în ultimele două decenii cu prietenii săi erau cu privire la modul cum să “fenteze” fiscul. Aceşti oameni şi-au adus singuri ţara în stare de colaps. La noi au adus-o politicienii.

 

Cred în teza neoconservatorilor  despre democraţie ca valoare universală, pe care o împărtăşesc şi teoreticienii grupaţi în jurul lui Journal of Democracy ori economistul Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel. Cu toate acestea, nu pot să ignor modul diferit în care experimentează capitalismul şi democraţia ţările predominant ortodoxe.

 

Cine citeşte consideraţiile lui Max Weber din Etica protestantă şi spiritul capitalismului ori analizele lui Alexis de Tocqueville cu privire la rolul catolicismului în dezvoltarea democraţiei americane nu poate să nu le compare cu stările de lucruri din România, Serbia, Bulgaria, Grecia, Moldova, Ucraina, Bielorusia, Rusia.

Subiectul este mult prea important ca să încerc să-l expediez în câteva rînduri. Deocamdată, doar îl semnalez. Pentru că merită dezbătut. Iar actuala criză echivalează cu un experiment social de proporţii, la care asistăm fără a-i cunoaşte deznodământul.