DISTRIBUIE
“M-am hotărât: nu pot să-mi scap mintea întreagă... sau sufletul umilit de boii ăştia patetici, care îmi distrug viaţa/în prelungirea intenţiei lui Ceauşescu/decât făcând ceea ce făceam atunci. Citesc. Ascult Moustaki/semn de rezistenţă.../ sau te miri ce... ceva ce m-a mai salvat o dată. Voi?”
Asta a scris Anca Florea (o jurnalistă extrem de “specială”, a cărei revistă a presei, matinală, la Antena 3, avea darul rarisim că-ţi făcea ziua bună, şi care le lipseşte multora!), zilele trecute, în spaţiul virtual. A apăsat direct pe rană. Începem, cel puţin reprezentanţii unei generaţii (mulţi?, puţini?), să ne refugiem acolo unde ne-am simţit întotdeauna puternici. Între cărţi, între discuri cu o anume muzică, în Lumea noastră, aceea care nu ne-a trădat niciodată... În faţa unei alte dictaturi, cu atât mai insidioasă şi mai parşivă, noi nu mai avem decât şansa aceasta. A refugiului scârbit, în spatele geamurilor murdare ale zilei. Vedem siluete de tineri care râd, care merg înainte cu zâmbetul pe buze. Nu mai au nevoie de noi, nu mai au nevoie de nimeni, doar de ei...
Mai aprindem o ţigară, mai sorbim o gură de cafea, mai scriem un rând. De fapt, noi scriem, noi cotim. Ceilalţi râd, glumesc, nu sesizează pericolul. Poate fiindcă sunt dintr-un aluat care nouă ne este străin? Poate că aşa se trăieşte în Lumea asta care pe noi ne refuză cu obstinaţie? Poate că ar fi trebuit să putem şi noi să ne luăm inima în dinţi şi să călcăm pe cadavre pentru a merge înainte? Poate ar fi trebuit să învăţăm şi noi că în viaţa asta chiar se poate face orice, în speranţa că timpul, ceilalţi, oricine altcineva le rezolva pe toate? Ne retragem în propria carapace, în miezul dulce al propriilor noastre vise. Unii dintre noi (mulţi?, puţini?) se retrag chiar în moarte, răpuşi de bolile netratate şi de disperare. (Oricum nu contează. Se vor transforma în amintiri fulgurante, de care nimeni nu are nevoie, tocmai fiindcă acea fantomă nu va face decât să le reamintească depre forma şi esenţa adevăratului lor chip...). Recitim cărţi minunate, din care unii au înţeles doar că se sfârşesc tragic (mulţi?, puţini?), iar noi (mulţi? puţini?) am înţeles că adevăratele trăiri şi sentimente înseamnă altceva decât ce cred “ei”; că înţelegerea acestei Lumi ar trebui să semene cu “rosturile” bune cuprinse între coperţile semnate cu nume de lauraţi Nobel pentru literatură.
N-a fost să fie, cum spunea Noica. Suntem în ţara lui “N-a fost să fie”, zicea el, care a fost, de asemenea, un “retras”, în cochilia intelectuală a Păltinişului, încercând să crească doi “copii” care au căzut în genunchi, nu în faţa lui Heidegger sau Kant, ci în faţa unui preşedinte agramat... Ne retragem, Anca, ai dreptate, între figuri care ne răspund sentimentelor, între iubiţi şi prieteni fideli - cărţile, filmele vechi, de cinematecă, în bibliotecă, între vechile benzi de Majak, cu Brel, Emmerson Lake& Palmer, Moustaki. Acolo e teritoriul nostru. Acolo nu ne poate ucide nimeni.
“Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă absolută, va să zică universală; când iubirea e, aceasta e cu neputinţă şi de e cu neputinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînnoite şi mai adânci încă decât fusese înainte’’ - spune Mihai Eminescu... Viaţa noastră de după 1989 seamănă cu o iubire ratată, acea iubire care îţi consumă tot. Acel act în care tu dai totul şi nu primeşti în schimb nimic. Iubirea, spune marele nostru poet (batjocorit de intelectualii care au devenit brusc, din marile conştiinţe ale neamului, marii lingăi ai Preşedintelui), este un hotar prea greu de depăşit pentru cei care nu au conştiinţa propriei lor trăiri: “Un amor care se sfârşeşte cu amicitate nu a fost amor’’. Noi, câţiva (mulţi?, puţini?), începem să ne despărţim tot mai clar de lumea aceasta care ne striveşte. Ne despărţim, într-un fel, prieteneşte, semn că nu ne-am iubit niciodată.
Nu ne-a iubit nimeni niciodată şi nici noi n-am ştiut să ne iubim între noi. Deci, atunci nu ne rămâne decât să ne despărţim prieteni. Noi n-avem stofă de eroi. Să-i lăsăm, aşadar, să ne reformeze statul şi vieţile, să ne zâmbească de dincolo de ecrane, să-i lăsăm pe toţi imberbii să ne spună cum e cu deontologia şi imparţialitatea, cu politica, cu viaţa şi cu moartea, cum e cu dragostea aceea despre care vorbea Eminescu...
Mai aprindem o ţigară, mai sorbim o gură de cafea, mai scriem un rând. De fapt, noi scriem, noi cotim. Ceilalţi râd, glumesc, nu sesizează pericolul. Poate fiindcă sunt dintr-un aluat care nouă ne este străin? Poate că aşa se trăieşte în Lumea asta care pe noi ne refuză cu obstinaţie? Poate că ar fi trebuit să putem şi noi să ne luăm inima în dinţi şi să călcăm pe cadavre pentru a merge înainte? Poate ar fi trebuit să învăţăm şi noi că în viaţa asta chiar se poate face orice, în speranţa că timpul, ceilalţi, oricine altcineva le rezolva pe toate? Ne retragem în propria carapace, în miezul dulce al propriilor noastre vise. Unii dintre noi (mulţi?, puţini?) se retrag chiar în moarte, răpuşi de bolile netratate şi de disperare. (Oricum nu contează. Se vor transforma în amintiri fulgurante, de care nimeni nu are nevoie, tocmai fiindcă acea fantomă nu va face decât să le reamintească depre forma şi esenţa adevăratului lor chip...). Recitim cărţi minunate, din care unii au înţeles doar că se sfârşesc tragic (mulţi?, puţini?), iar noi (mulţi? puţini?) am înţeles că adevăratele trăiri şi sentimente înseamnă altceva decât ce cred “ei”; că înţelegerea acestei Lumi ar trebui să semene cu “rosturile” bune cuprinse între coperţile semnate cu nume de lauraţi Nobel pentru literatură.
N-a fost să fie, cum spunea Noica. Suntem în ţara lui “N-a fost să fie”, zicea el, care a fost, de asemenea, un “retras”, în cochilia intelectuală a Păltinişului, încercând să crească doi “copii” care au căzut în genunchi, nu în faţa lui Heidegger sau Kant, ci în faţa unui preşedinte agramat... Ne retragem, Anca, ai dreptate, între figuri care ne răspund sentimentelor, între iubiţi şi prieteni fideli - cărţile, filmele vechi, de cinematecă, în bibliotecă, între vechile benzi de Majak, cu Brel, Emmerson Lake& Palmer, Moustaki. Acolo e teritoriul nostru. Acolo nu ne poate ucide nimeni.
“Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă absolută, va să zică universală; când iubirea e, aceasta e cu neputinţă şi de e cu neputinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînnoite şi mai adânci încă decât fusese înainte’’ - spune Mihai Eminescu... Viaţa noastră de după 1989 seamănă cu o iubire ratată, acea iubire care îţi consumă tot. Acel act în care tu dai totul şi nu primeşti în schimb nimic. Iubirea, spune marele nostru poet (batjocorit de intelectualii care au devenit brusc, din marile conştiinţe ale neamului, marii lingăi ai Preşedintelui), este un hotar prea greu de depăşit pentru cei care nu au conştiinţa propriei lor trăiri: “Un amor care se sfârşeşte cu amicitate nu a fost amor’’. Noi, câţiva (mulţi?, puţini?), începem să ne despărţim tot mai clar de lumea aceasta care ne striveşte. Ne despărţim, într-un fel, prieteneşte, semn că nu ne-am iubit niciodată.
Nu ne-a iubit nimeni niciodată şi nici noi n-am ştiut să ne iubim între noi. Deci, atunci nu ne rămâne decât să ne despărţim prieteni. Noi n-avem stofă de eroi. Să-i lăsăm, aşadar, să ne reformeze statul şi vieţile, să ne zâmbească de dincolo de ecrane, să-i lăsăm pe toţi imberbii să ne spună cum e cu deontologia şi imparţialitatea, cu politica, cu viaţa şi cu moartea, cum e cu dragostea aceea despre care vorbea Eminescu...
DISTRIBUIE
Comenteaza
