Ocazia a reprezentat-o izbucnirea mişcărilor antiautoritare şi prodemocratice în Tunisia şi Egipt, după ce, în urmă cu ceva mai bine de o lună, secretarul de Stat al S.U.A. semnala, într-un discurs în regiunea Golfului, voinţa politică a Americii de a reduce susţinerea regimurilor autoritare din lume. Între timp, preşedintele Barack Obama a arătat cât se poate de clar că optează pentru "putere prin consimţământ (power through consent)" ca linie directoare a opţiunilor principalei supraputeri din lumea de astăzi. În acest context, corespondentul ziarului francez la Bruxelles a arătat că reacţiile europene la evenimente "témoignant davantage d'un embarras que d'une véritable stratégie" (p. 5) şi că "l'Europe a parle a plusieurs voir, décousue" (p. 5) părând "hésiter, tergiverser, voguer au fil des événements". Comisarul de politică externă al Uniunii Europene promite sprijin "tranziţiei" din nordul Africii şi propune o "democraţie profundă" în regiune. Opoziţia din parlamentul european reclamă, nu fără justificare, că "europenii sunt absenţi de la un proces istoric" sau sunt prinşi pe picior greşit. Pe când celebrează democratizările din Europa Răsăriteană, reprezentanţii europeni ezită să sprijine mişcările de inspiraţie democratică din Tunisia şi Egipt.
În această situaţie, se pun câteva întrebări: după ce nu au oferit o soluţie în fosta Iugoslavie (lăsând să subziste până astăzi o rezolvare provizorie, care aşteaptă ocazia istorică a reizbucnirii divergenţelor), după ce clarifică anevoios încotro vrea să se îndrepte Europa, oferă acum autorităţile de la Bruxelles, în cazul Africii de Nord, altă soluţie decât vaga "politică a vecinătăţii"? Nu cumva oferta "democratizării profunde" făcută acelei regiuni este un expedient? Nu cumva, dincolo de tehnicalităţile ce umplu documentele europene, avem de-a face cu o lipsă de viziune a Europei asupra ei însăşi, înainte de a fi o lipsă de viziune asupra lumii din jur? Nu cumva absenţa Europei de la discuţiile de la faţa locului este semnul paraliziei, făcută de o enormă birocraţie, a voinţei ei politice? Nu cumva din birocratizare nu poate ieşi altceva decât o politică de adaptare la contexte şi temporizări, în locul unei construcţii solide, bazată pe valori lămurite public? Aceste întrebări trebuie să fie cel puţin puse de europenii încrezători în Europa.
Peter Hardling ne atrage atenţia, în acelaşi ziar (la pagina 19), că nici unul dintre conceptele care au orientat politicile europene în Africa de Nord în ultimele decenii (islamism, terorism, sectarism etc.) nu face faţă unei situaţii în care, pe de o parte, regimurile politice locale duc la creşterea inegalităţilor economice şi reiau practici regresive (succesiuni paternaliste, alegeri fraudate, plebiscite unanimiste etc.), iar, pe de altă parte, mişcări de inspiraţie democratică se fac simţite. Cunoscutul expert în lumea arabă arată că, "pe măsură ce politica occidentală îşi pierde vigoarea ca principiu organizator în regiune, aceasta din urmă s-a văzut constrânsă să facă mai mult, prin şi pentru ea însăşi" (p. 19). El preconizează sprijinirea "tranziţiilor" prefigurate în Tunisia şi Egipt spre societăţi cât mai pluraliste şi mai democratice, luând în considerare problemele pe cale de complicare din regiune, ca urmare a venirii pe scenă a "tineretului urban sub-angajat" şi a "schimbărilor subite" ce pot interveni.
Comisarul Uniunii Europene pentru afaceri externe, Catherine Ashton, a precizat foarte oportun că "democraţia profundă" pe care Europa, în virtutea tradiţiilor şi experienţelor ei, o preconizează "nu se reduce la posibilitatea de a vota şi a organiza alegeri".
Democraţia include, de asemenea, "respectul statului de drept, libertatea de exprimare, o justiţie independentă şi o administraţie imparţială", la care se adaugă "respectul drepturilor de proprietate, inclusiv în faţa tribunalelor, şi existenţa de sindicate libere" (p. 19). O democraţie redusă la posibilitatea de a vota şi de a organiza alegeri libere este o "democraţie de suprafaţă (démocratie de surface)" sau o "democraţie de faţadă (démocratie de façade)". Aceste precizări sunt, încă o dată, binevenite. Dar nu cumva ele vor trebui asumate mai explicit şi mai energic, iar aplicarea lor verificată, ori de câte ori este nevoie, chiar în ţări europene? Înainte de a le preconiza şi pentru a le putea face eficace pe solul altor tradiţii, nu ar trebui ca Europa să iasă din ezitările ei şi să pună în faţă, în baza tradiţiilor şi propriilor experienţe, atât de bogate, o viziune elaborată asupra societăţilor de astăzi?
