Dispariţia României sau 1940 reloaded?

Încet, încet, se pare că din interiorul ţării se doreşte şi se acţionează pentru anularea a tot ceea ce înseamnă identitate naţională, pentru aneantizarea noastră ca naţiune şi stat suveran. Este,
fără îndoială, un exces de zel din partea autorităţilor locale şi această neglijare a sărbătoririi zilei Independenţei României, această nouă acţiune de a ne şterge identitatea naţională sau regională, fiindcă autorităţile de la Bruxelles nu ne-au cerut acest lucru, dimpotrivă Recomandarea 15 din 2001 a Consiliului Europei insistă pe înmulţirea eforturilor de recuperare şi promovare a istoriei locale în ţările membre ale UE.

Din istorie ne aducem aminte cât de dramatic a fost anul 1940 în istoria naţională fiindcă
a însemnat sfârşitul României Mari, creată în anul 1918 prin jertfa câtorva sute de mii de români. Începută în iunie 1940 prin pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, continuată cu sfârtecarea Transilvaniei în 30 august prin Dictatul de la Viena şi apoi cu cedarea Cadrilaterului în septembrie, destrămarea statului naţional unitar, pentru care au militat atâtea generaţii de români în epoca modernă, a antrenat în perspectivă istorică unele consecinţe nefaste, care se mai pot observa până astăzi. De vină pentru prăbuşirea României Mari şi pentru suferinţele îndurate de milioane de români au fost deopotrivă cadrul politic internaţional şi iresponsabilitatea, slăbiciunea clasei politice româneşti din acei ani. Se ştie bine că armata română s-a retras din toate teritoriile cedate fără a trage un foc, fiindcă mai marii armatei au sesizat în repetate rânduri slaba înzestrare materială a acesteia. Au fost de notorietate în ultima parte a perioadei interbelice scandalurile de corupţie, la nivel înalt, legate de deturnarea banilor pentru dotarea armatei în folosul regelui Carol al II-lea, Elenei Lupescu şi al altor membri ai camarilei regale (afacerea "Skoda" este numai unul dintre scandalurile vremii). Apoi, lipsa unor profesionişti, mai întâi
la conducerea diplomaţiei româneşti (Nicolae Titulescu fusese îndepărtat în 1936 şi pentru că refuzase să facă jocurile regelui), dar şi în alte sectoare strategice unde fuseseră preferaţi "yesman-i", care să nu aibă coloană vertebrală, a generat o slăbiciune a statului român care l-a îndreptat încet, dar sigur spre colapsul din vara anului 1940.

Recent, academicianul Dinu C. Giurescu a atras atenţia în mass-media asupra pericolului de dezintegrare a României, ori cel puţin a unor mari părţi din ea, ca urmare a planurilor de reorganizare administrativă a ţării după modelul "impus" tacit în Senat de către coaliţia de la guvernare (PDL, UDMR, UNPR, minorităţi). Corupţia a ajuns să fie percepută de mai toţi românii ca o plagă extinsă la nivelul tuturor structurilor politico-administrative. Este inexplicabil faptul că, de luni bune, mass-media şi unii dintre funcţionarii destul de înalţi arestaţi în scandalul de corupţie din vămi arată cu degetul spre şeful ANAF, Sorin Blejnar, acuzându-l de însuşirea unor sume imense rezultate din şpaga luată în vămile României, dar nimeni nu ia nici o măsură să se facă lumină în acest caz. Nici premierul României nu îl demite (cel puţin, domnul Emil Boc nu a spus despre domnul Blejnar că este un om cinstit, precum spusese cu câteva zile înainte despre Ioan Botiş, care a ajuns să fie apoi anchetat de DNA!), nici DNA nu îl cheamă la audieri, nici domnul Blejnar nu i-a dat în judecată pentru calomnie pe cei care-l acuză! Nimeni nu face nimic, excepţie mass-media care continuă să "latre" la caravana corupţiei care, din păcate, nu mai trece. Se extinde şi ne subminează siguranţa naţională.

Am scris în repetate rânduri, pe blogul meu personal, dar şi în articole tipărite în diverse ziare locale, reluând o idee care nu-mi aparţine, că asistăm tot mai neputincioşi la disoluţia statului prin pierderea autorităţii sale şi prin decredibilizarea sa în faţa propriilor cetăţeni. Cine să ne mai apere atunci pe noi, cetăţenii oneşti, de pericolul unui nou an 1940, când conducătorii de atunci ai ţării şi-au abandonat cetăţenii, ei în schimb punându-şi la adăpost în străinătate averile acumulate prin fraudă şi corupţie, pe seama bugetului şi avuţiei naţionale. Comparaţiile argumentate ale ilustrului istoric Dinu C. Giurescu despre riscul dezmembrării ţării, evoluţiile politice, economice şi sociale recente din România ar trebui să-i trezească pe cei care sunt în adormire şi să-i determine să ia cât mai urgent măsurile ce se impun pentru ca istoria să nu se mai repete.

Ioan Bolovan