Cu excepţiile de rigoare, care sunt tot mai puţine, găsim rareori un specialist care are experienţa practică suficientă şi, încă şi mai rar, specialistul cu viziune. De pildă, proliferează terapeuţii în psihologie fără să aibă cultura a ceea ce înseamnă omul, avem ingineri care construiesc autostrăzi fără să ia în seamă pericolele ascunse în relief, avem cercetători care măsoară combinaţii şi procese, dar nu înţeleg teoriile naturii, avem agronomi care au reţete pentru a produce fructe sau legume, dar nu pot gospodări cu succes o întreprindere agricolă, avem intelectuali care scriu eseuri de morală, dar nu cunosc societatea şi-şi declină competenţa cu scuza formală "eu nu fac politică". Desigur că nu faptul că cineva nu este mai mult decât un specialist limitat trebuie să deranjeze. În definitiv, deja a fi specialist este ceva demn de salutat şi de preţuit fără rezerve. Ceea ce nu poate, însă, să nu deranjeze, într-o accepţiune neînjumătăţită a culturii, este împrejurarea că specialistul nu-şi pune întrebarea dacă nu cumva optica sa este fatalmente limitată, chiar dacă este specializată. Epoca noastră, trebuie spus, a agravat diferenţa dintre specialist şi omul cultivat, până la divergenţă.
Cu cartea Relaciones internacionales modernas. Teoria, practica, visiones (Cluj University Press, 2011) Ernesto Pinto Bazurco Rittler contrazice cu succes scindarea de care aminteam mai sus. Prestigiosul ambasador al Republicii Peru în România trage foloasele unei foarte bune pregătiri juridice în dreptul domestic (mai ales în doctrina drepturilor omului) şi în dreptul internaţional. El a intrat devreme în diplomaţie, reprezentându-şi competent ţara în misiuni externe, mai cu seamă la Organizaţia Naţiunilor Unite din New York, unde l-a asistat îndeaproape pe Secretarul General Javier Pérez de Cuéllar. El a acumulat o experienţă bogată în câmpul diplomaţiei, pe care a însoţit-o continuu cu reflecţiile unui profesor de drept internaţional şi ale unei personalităţi aflate în contiguitate cu decizii politice de importanţă majoră. El a înţeles diplomaţia în unitate cu dreptul, pe ambele le-a considerat în contextul societăţii, din perspectiva unei viziuni ataşate profund libertăţii persoanei şi justiţiei în societate. Specializării în care şi-a dobândit competenţa şi a exercitat-o şi în care a acumulat cea mai preţioasă experienţă, cea a diplomaţiei, Ernesto Pinto Bazurco Rittler i-a conferit relevanţă, dezvoltându-şi devreme o viziune integratoare competitivă în lumea de astăzi.
Cartea Relaciones internacionales modernas. Teoria, practica, visiones oferă, ca urmare, cititorului, o panoramă sistematică a ceea ce constituie în zilele noastre domeniul relaţiilor internaţionale şi conferă conţinut profesiei celui care se dedică diplomaţiei în acest spaţiu. Efortul mărturisit de autor este să-l familiarizeze pe cititor, într-un limbaj accesibil, cu temele şi conceptele noi ale domeniului şi cu exemple practice recente, ţinând de o lume care s-a schimbat profund după al doilea război mondial, internaţionalizând viaţa din ţările lumii la o scară nouă, fără precedent în istorie. Bunăoară, abordarea relaţiilor internaţionale moderne începe, în cartea lui Ernesto Pinto Bazurco Rittler, cu precizarea "mediului înconjurător (ambiente)" compus din "fundamentul istoric", "baza sociologică", "teritoriu", raporturile şi suveranitatea, iar atunci când caracterizează "sistemul internaţional actual", sunt aduse în faţa cititorului datele situaţiei actuale: "amplitudine, rapiditate a schimbărilor, vulnerabilitate şi complexitate", caracter "unipolar", "asimetria" puterii politice, expunere la circumstanţe noi şi necunoscute, noile interacţiuni dintre politică şi economie, o nouă urgenţă a acţiunii şi multe alte aspecte proaspete ale sistemului. De aici autorul derivă "sarcina istorică" a politicii externe - a lua în considerare voinţa democratic formată a poporului respectiv şi a cunoaşte valorile societăţii la care se referă, punând în lucru "noi orizonturi".
Apoi, Ernesto Pinto Bazurco Rittler lămureşte relaţiile dintre politica externă şi relaţiile internaţionale, interesele naţionale şi reprezentativitate plecând de la observaţia multitudinii de elemente care intervin. El dă contur reprezentativităţii juridice, stabilităţii şi securităţii şi credibilităţii, ca tot atâtea repere indispensabile creditării şi confianţei între parteneri. El reafirmă "principiile" înscrise în carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi lămureşte importanţa dreptului internaţional, diplomaţiei şi politicii externe ca "instrumente" ale relaţiilor internaţionale, care sunt puse sub exigenţa unei funcţionări "armonioase". Un vast capitol al lucrării abordează detaliat acţiunea corelată a celor trei "instrumente" şi devine un excelent compendiu al variatelor iniţiative pe care actorii oficiali le au la îndemână în relaţiile internaţionale. Autorul evocă amănunţit "factorii şi actorii nonoficiali" ai acestor relaţii (terorismul, corupţia, prestigiul, credinţele religioase, societatea civilă, sarcinile secrete etc.) într-un efort salutar de inventariere. Cu un efort similar, el descrie "ariile" majore în care se derulează relaţiile internaţionale - economia, comerţul, cultura - aducând explicaţii utile privind actuala evoluţie a relaţiilor internaţionale în domenii nontradiţionale, precum contextul globalizării sau politica energetică şi a resurselor naturale. Mediul înconjurător, energiile regenerabile, migraţia, drepturile omului sunt abordate cu precizie ca "arii transversale" ale relaţiilor internaţionale.
Aşa cum arătam mai devreme, Ernesto Pinto Bazurco Rittler nu numai că stăpâneşte cu precizie cunoştinţele de drept public, nu numai că pune în lucru cu pricepere o viziune sistematică asupra relaţiilor internaţionale, nu numai că dispune de experienţă relevantă ca diplomat, dar are capacitatea destul de rară de a aborda metodic un caz şi de a extrage semnificaţii conceptuale dintr-un caz. El a fost actor al situaţiei de la Ambasada Perului din Havana, în 1980, când mulţi cubanezi căutau azilul şi s-au refugiat în ambasadă, iar regimul cubanez a dispus invazia acesteia. Această situaţie autorul o ia ca exemplu al nevoii de combinare a competenţei, experienţei şi viziunii în relaţiile internaţionale, de punere în legătură a unor cunoştinţe din domenii multiple (drept, istorie, diplomaţie, arta argumentării etc.). Concluzia sa este edificatoare: "diplomaţia nu se limitează la o relaţie oficială între guverne".
