Prima declaraţie spune făţiş că diplomele universităţilor din România vor conta în Europa abia peste douăzeci de ani şi că de vină este "complicitatea mediocrităţii" din universităţile româneşti şi necinstea ce s-ar fi cuibărit aici. Trec peste împrejurarea că nici universităţile româneşti nu-şi dau acum examenul şi că trebuie totdeauna văzut cine este examinatorul. Trec peste împrejurarea că nici un demnitar din vreo ţară respectabilă nu a făcut vreodată o astfel de judecată despre ţara sa, prin care îi blamează complet pe toţi profesorii şi studenţii de ieri şi de azi. Trec peste faptul că nu altul decât celebrul Hegel a infirmat de mult tocitul "argument" după care "toate vacile sunt negre".
Generalizările totalizante nu sunt niciodată fără riscuri. Trec peste faptul că existenţa, desigur condamnabilă, a examenelor şi programelor trucate (a căror deconspirare a început în 1999, cu cazul "stomatologilor" din Iaşi) nu este raţiune suficientă pentru a blama tot şi toate.
Mă opresc doar la două fapte. Primul este acela că, de pildă, în Germania se desfăşoară acum o acţiune de identificare a plagiatelor din teze de doctorat. I-au căzut victime, deja, un ministru al apărării din guvernul federal (pentru câteva fraze preluate fără citare!), un alt demnitar şi alte persoane. Nimeni nu s-a gândit, însă, să blameze sistemul universitar german, nici măcar sistemul de studii doctorale. Iar exemplele se pot multiplica. Al doilea e acela că România este (încă!) cosemnatară a acordului (1995) de la Lisabona, de sub auspiciile UNESCO, de recunoaştere a diplomelor între diferite ţări, iar recunoaşterea funcţionează în parametri normali. În plus, în anii ´90 Ministerul Educaţiei Naţionale de atunci a semnat numeroase acorduri de recunoaştere şi chiar de echivalare a diplomelor cu ţările europene, care, la rândul lor, funcţionează. Nu discut aici preţuirea de care se bucură numeroşi absolvenţi ai universităţilor româneşti, care se văd depreciaţi pe nedrept de un minister care nu cunoaşte situaţia.
Desigur că nivelul studiilor în universităţile româneşti se deteriorează de la o zi la alta, din cauza măsurilor greşite ale autorităţilor actuale. În România s-a ajuns, din păcate, ca oameni nepregătiţi şi corupţi să decidă soarta instituţiilor. Răspunderea pentru situaţie va trebui asumată într-o bună zi. Este însă simplă demagogie blamarea întregii universităţi din România deoarece în ultimii doi-trei ani abordarea acesteia este diletantă şi generează daune.
A doua declaraţie se referă la ierarhizarea universităţilor. Tema este veche şi s-a pus - pot fi vizitate documente oficiale în acest sens - deja în 2000, după semnarea Declaraţiei de la Bologna (1999). A aloca diferenţiat doctoratul şi studiile master se impunea. Din nefericire, s-a ratat ocazia odată cu legea din 2004 a organizării studiilor universitare şi cu nefericitele hotărâri de guvern din 2005 privind doctoratul şi studiile master. Problema trebuie reluată, dar ea nu va putea fi rezolvată fără o metodologie şi în lipsa unor criterii precise şi discutate public de ierarhizare. Or, ministerul nu a fost capabil să dea o metodologie şi criterii de ierarhizare, încât operaţiunea rămâne, de fapt, în aer.
Pe de altă parte, ministerul a angajat strângerea de date pe o modelare care mai mult strică decât stimulează universităţile (în care cam toate achiziţiile de după 1989 sunt demolate). Aceste date urmează să fie prelucrate, potrivit aceleiaşi declaraţii, în orizontul anului 2014. Când, desigur, multe dintre datele colecţionate astăzi nu vor mai fi valabile! În plus, datele se preiau în forma unor autoestimări (autoevaluări ar fi un cuvânt prea pretenţios!), încât oricine îşi dă seama că ele nu pot fi certe, iar ceea ce se construieşte pe asemenea date este lovit din capul locului de incertitudine. Tocmai când diferite ţări iau iniţiative de dezvoltare universitară efectivă, autorităţile române nu doar că bat pasul pe loc, dar dau înapoi, cu ani de zile, din nepricepere, un sistem universitar ce are nevoie stringentă de reforme competente.
