Cum vom (mai) vorbi despre moarte şi suveranitate?

Chiar aşa: mai putem vorbi, fără să ne fie ruşine, despre suveranitate?
Câtorva oameni care decid soarta unor persoane, ţări, regimuri, guverne, graniţe, norme, legi şi oricum aţi numi dumneavoastră componentele necesare unui stat de drept le-a fost citită o scrisoare semnată de însuşi preşedindele Libiei, dl Muammar Muhammad Al-Gaddafi.

El cere pe această cale forului superior al Naţiunilor Unite (UN) protecţie împotriva unor "forţe străine" care i-au invadat pe nedrept teritoriul." "Forţele străine" sunt, de fapt, militarii NATO: ai Franţei, Italiei şi Angliei, care urmăresc să facă dreptate unor civili neînarmaţi şi nevinovaţi - cum îi numeşte UN - sau "şobolani drogaţi" şi "membri Al-Qaeda" - cum i-a numit propriul lor preşedinte. Documentul nu a fost dat publicităţii până acum din motive evidente: nimeni nu vrea să vorbească despre suveranitate când avioanele NATO se află în spaţiul aerian al unui membru UN. "Aceste acte sunt o gravă violare a suveranităţii Libiei şi încălcarea flagrantă a normelor şi legilor internaţionale, cum sunt scrise în Carta Naţiunilor Unite. Aceste practici, care nu au nicio legitimitate internaţională, nu sunt legate sub nicio formă de clauze umanitare [...] Acţiunile suspecte sunt împotriva securităţii şi integrităţii teritoriale ale Libiei. Consiliul de Securitate trebuie să ia măsuri imediate pentru a interveni împotriva forţelor străine atacatoare."

Aşadar, preşedintele Libiei a invocat suveranitatea propriei patrii, egală cu a fiecărui stat din cele 192 care formează organizaţia şi care este stipulată clar în articolul 2 al statutului acesteia. Însă acelaşi statut începe cu "noi, oamenii" şi continuă cu "detalii" gen egalitate între sexe, drepturi fundamentale, justiţie, libertate socială şi îmbunătăţirea standardelor de viaţă, pe care Gaddafi le-a trecut cu vederea. Dar se pare că însăşi "Biblia" organizaţiei începe cu o contradicţie: ce este mai presus? Respectarea drepturilor omului sau a suveranităţii unui stat? Mai mult: ce anume defineşte "o ameninţare la pacea şi securitatea internaţională", o formulă care, odată rostită, atrage după sine mobilizarea de forţe? Definiţiile neclare (ce înseamnă genocid: 1.000 de persoane, 10.000 sau 100.000, de exemplu?) sunt ca un cuţit cu două tăişuri.

Pe de o parte, oferă flexibilitate, pe de alta, determină ca UN să pară inconsistent, incoerent, părtinitor. Evident, următoarea întrebare este: de ce să se acţioneze în Libia, şi nu în Siria, unde peste 1.000 de oameni au fost omorâţi în recentele proteste împotriva conducerii statului şi sute de familii au luat cu asalt graniţele Turciei? Nu este uşor să analizezi măsura în care o intervenţie este obiectivă când în ecuaţie există şi magicul cuvânt "petrol", când apar "inconveniente" provocate de o anumită "dictatură" a marilor puteri, când acestea se suprapun peste o criză economică globală sau peste alegeri în Europa... Exemplul Franţei, unde Nicolas Sarkozy speră să câştige voturi interne pe baza politicii sale externe, este relevant. Preşedintele Franţei a fost printre primii care a cerut UN să ia măsuri vizavi de Libia, la care s-au adăugat cele ale organizaţiilor internaţionale umanitare ş.a.m.d. Dar deasupra tuturor acestor situaţii, adevărul cel mai dureros este că în aceste conflicte se pierd multe vieţi omeneşti.

După un weekend sângeros, trupele NATO sunt învinuite că ar fi omorât persoane nevinovate. Mulţi acuză, în cazul Libiei: civilii nu pot fi apăraţi din avion şi toată această acţiune o să creeze victime, în loc să protejeze. Însă ceea ce nu ştie opinia publică este că rezoluţia UN (numărul 1973 din 17 martie a.c.) a fost aprobată numai după ce s-a subliniat clar că intervenţia militară la sol este nepermisă, condiţie impusă de susţinătorii iniţiali ai acţiunii, Liga Arabă şi Uniunea Africană, şi aprobată de China şi Rusia, state care se opun cu Veto oricărei invazii militare într-un stat suveran. În acest caz, UN a acceptat deci să intervină "cu o mână legată la spate".
E greu să înţeleg cum un diplomat de succes cum este dl Gaddafi, care a reuşit să pună temeliile unei organizaţii puternice precum Uniunea Africană, a ajuns să elimine orice formă de dibăcie politică, spunându-le oamenilor săi "ori vă conduc, ori vă omor!" În momentul în care vocea lui a ajuns peste hotare, UN avea două posibilităţi: să-l ia în serios sau nu. Dacă ignoră strigătul plin de ură al preşedintelui, riscă să asiste la crime în masă. Lupta lui pentru putere a devenit mai mult una pentru supravieţuire. Nu există deocamdată o rezoluţie care să prevadă schimbarea regimului "cu orice preţ" - ceea ce înseamnă că Gaddafi ar putea să aibă aceeaşi soartă cu a lui Saddam Hussein, dar nu şi că va rămâne mult la putere.

Să lucrezi în aceste zile pentru menţinerea şi stabilirea păcii şi ordinii în lume nu este o treabă uşoară. Într-o întâlnire recentă, în aceeaşi clădire impozantă reflectând albastrul beretelor soldaţilor UN, i-am ascultat pe vicepreşedintele Sudanului de Sud şi pe omologul său din Nord încercând să-şi susţină, fiecare, punctul de vedere în conflictul dintre cele două regiuni, care în curând vor fi cele mai noi ţări pe harta globului. Sudul a cerut UN ajutor în crearea unui stat. Cu alte cuvinte, să le apere graniţele cu Nordul. Dar Nordul duce lupte grele, care lasă în urmă sute de vieţi pierdute ale celor din Sud, susţinând că pacea între cele două viitoare state este respectată ca la carte. În cele două războaie civile din Sudan şi-au pierdut viaţa mai bine de două milioane de oameni. De la începutul anului, peste 1.500. Cel mai probabil, UN va fi mai "activ" în a ajuta Sudul, dar "lumea" va spune că interesul este iarăşi petrolul. Iar Sudanul de Nord va striga, cu siguranţă, cât îl ţine gura: suveranitate! S-a demonstrat până acum că majoritatea membrilor UN au o înclinaţie specială către conflictele pe pământ bogat în resurse naturale.

Depinde de fiecare dintre noi ce anume alege să vadă. Însă nu mă întreb, până la urmă, decât dacă mai putem discuta despre suveranitate şi dacă nu cumva suveranitatea nu ar trebui condiţionată, cumva, de cel mai natural drept al omului, şi anume acela de a trăi. În cazul în care o ţară nu dovedeşte nici dorinţa, nici putinţa de a oferi cetăţenilor ei siguranţa respectării acestui drept, discuţia despre suveranitate este, din punctul meu de vedere, inutilă. În opinia mea deci, UN greşeşte elementar atunci când decide, după criterii proprii şi netransparente, când şi dacă suveranitatea este mai presus de vieţile oamenilor.

Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent, studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.