Asupra ierarhizării universităţilor

Ierarhizarea universităţilor (plasarea lor în diferite categorii şi, eventual, ordonarea lor) este un instrument util pentru autoevaluare instituţională şi ameliorare funcţională.

Ierarhizarea academică este folosită astăzi şi pentru a lămuri candidaţii asupra celor mai bune şanse de studii ce le stau în faţă. Pe de altă parte, există tendinţa de a transforma aceste ierarhizări în bază de decizii de politică educaţională, ceea ce este, cel puţin în anumite contexte, greşit. Nu este greşit într-un caz ca al Chinei, de exemplu, care şi-a propus să intre în elita mondială a universităţilor şi a pus în lucru o viziune, o susţinere materială şi umană corespunzătoare. Este greşit, de pildă, în România actuală, în care sistemul universitar se resimte de pe urma lipsei de rigoare (în 1990-1996 s-au înfiinţat universităţi după legislaţia SRL-urilor), reglementărilor greşite de aplicare a Declaraţiei de la Bologna (mai ales din 2004-2006), politizării (de pildă, o "universitate" este astăzi susţinută fiind la originea unui partid de oportunişti) şi nepriceperii celor ce iau decizii (la rândul lor, mai curând politruci decât universitari sau cel mult cadre didactice prin efracţie).

Cât de greşit este ne dăm seama, încă o dată, citind documentul recent al European University Association, editat împreună cu fundaţiile Gulbenkian şi Robert Bosch, sub titlul Global University Rankings and Their Impact (2011) şi redactat de neobositul Andrejs Raujvargers (pe 80 de pagini, cu un concludent Executive Summary). Este un document ce prezintă diversele practici actuale ale ierarhizărilor (categorizărilor) de universităţi dintr-un punct de vedere lucid şi critic fecund.

Documentul merită evocat cu atât mai mult cu cât recent ministerul de resort din România a încercat o ierarhizare şi a ajuns la un eşec prevăzut (care i-a uimit şi pe martorii oculari străini, stupefiaţi să vadă că universităţile sunt privite în România după criteriile politicii zilei!). Spus mai simplu, în România s-a încercat ierarhizarea (redusă apoi la o simplă categorizare), după ce s-au adunat informaţii (umflate de unii apropiaţi ai decidenţilor), după criterii înguste (listarea de articole ISI, în dauna veritabilelor inovaţii şi opere intelectuale) şi în urma unei analize lipsite de metodă (ce a modificat continuu criteriile, pentru a se scoate în faţă anumite instituţii). Să observăm mai îndeaproape abordarea European University Association.

Prima observaţie pe care documentul asociaţiei europene o face este aceea că ierarhizările internaţionale de până acum au cuprins cel mult 1.200 de universităţi (din 17.000 existente în lume), încât concludenţa lor rămâne chestionabilă. În plus, informaţiile ce se utilizează în practica existentă a ierarhizărilor sunt selectate a priori, din puncte de vedere circumstanţiale. A rămas, în fapt, o discrepanţă între criteriul ierarhizării şi "principiul asigurării calităţii" (care este cel al "adecvării universităţii la scopul înfiinţării ei", aşadar "fitness for purpose"). O ierarhizare
ar fi cu atât mai concludentă cu cât ar lărgi baza informaţională, care, în fapt, este inevitabil "sofisticată (sophisticated)". Ierarhizările care s-au făcut nu operează deocamdată cu o astfel de bază, fiind mai curând expresia alegerii, oarecum subiective, a indicatorilor. "This means that the rankings provider's subjective judgemenet determines which indicators are more important. In other words, the composite score reflects the ranking provider's concept of quality".

Privind lucrurile sub alt aspect, documentul European University Association observă că ierarhizările de universităţi făcute până acum au luat drept criteriu "performanţa în cercetarea ştiinţifică".

S-au îmbrăţişat "indicatorii bibliometrici", care, deşi rămân inevitabil tendenţioşi, permit măsurători. "Indicatorii predării şi seminarizării" rămân neconcludenţi: de pildă, acea "ratio" (raportul efectiv de studenţi - post didactic), adesea invocată, nu dă seama, totuşi, de calitatea învăţământului oferit de o universitate. Pe lângă acest "învăţământ (teaching)" trebuie luată în seamă "învăţarea (learning)".

Multe ierarhizări consideră drept criteriu principal publicaţiile ISI produse de universităţi. Documentul European University Association este net în evaluare: criteriul funcţionează până la un punct în ştiinţele naturii şi medicină, dar nu este relevant în ştiinţele sociale şi umanioare. Citările sunt dependente de "cultura disciplinei", încât au o relevanţă în ştiinţele naturii şi medicină, dar nu sunt concludente în cazul altor discipline, cu alt efectiv de publicaţii şi cu alt profil. "Regarding the journal citation impact factor itself, it is important to note that, especially in social sciences and humanities, expert rankings do not correlate very well with impact factors [...]. In the above fields and in engineering, other sources, such as books and proceedings, are important as well".

Se pot reţine mult mai multe idei din excelentul document recent publicat de European University Association. Nu insist acum asupra lor. Aş trage însă concluzia: comparându-le cu ceea ce se face în România actuală de către autorităţi, se poate spune că aici, la Carpaţi, se procedează, din păcate, invers, adică la opusul a ceea ce se gândeşte european.