Transformarea familiei Ceauşescu în obsesie mediatică este un fenomen ceva mai pervers decât nostalgia după comunism. Fascinaţia unora pentru bâiguielile lui Nicu Ceauşescu dintr-un interviu care poate fi predat în şcolile de jurnalism ca antimodel al genului este o ilustrare a voluptăţii trăirii în prostie. Pe măsură ce trec anii, dispar mulţi dintre aceia care au trăit în comunism şi s-au simţit bine. În schimb, apar noi generaţii de "spectatori" care nu vor înţelege niciodată nici ce a fost comunismul, nici esenţa malefică a totalitarismului experimentat pe meleagurile noastre şi nimic nu-i va împiedica să creadă că Vechiul Regim comunist a fost unul normal. Relativizarea istoriei abominabile recente contribuie din plin la decăderea vieţii morale şi intelectuale a unei naţiuni care, lipsită fiind de repere în prezent, asistă pasiv la amestecarea şi degradarea reperelor trecutului.
Să fie clar! Nostalgia după comunism şi cultul familiei Ceauşescu sunt fenomene de patologie colectivă, cu nimic mai puţin grave decât nostalgia după legionarism şi cultul mareşalului Antonescu. Complicitatea mediatică la aceste acte este urmarea firească a deprofesionalizării continue a unei "anumite părţi a presei" (vorba lui Iliescu din perioada sa de glorie), alimentată de noi contingente de pseudo-absolvenţi ai învăţământului de joasă calitate & josnică orientare, pe care "bacalaureatul 2011" l-a surprins în flagrant delict. Chiar nu este intenţia mea să fac o listă a posturilor de televiziune şi radio ori a publicaţiilor şi site-urilor care au căzut în plasa variantei degradate a cultului personalităţii. Nici nu mă interesează faptul că principalele calităţi ale unor moderatori sunt incultura şi I.Q.-ul scăzut ("creier de bibilică"). Mă îngrijorează însă imensa capacitate mediatică de influenţă nefastă asupra copiilor mei şi ai noştri, asupra studenţilor, în particular, şi a tinerilor, în general. De restul să se ocupe alţii.
Vulgarizatorii mediatici ai istoriei (şi ai presei profesioniste) merită atenţionaţi şi sancţionaţi simbolic, pentru că nu ştiu şi nici nu sunt în stare să explice contextele politice, biografice, istoriografice, etice şi culturale
ale comunismului (ori ale legionarismului şi nazismului). Este clar că aceşti diletanţi nu au cum să înţeleagă politica din prezent sau pe cea a ultimelor două decenii. Răul pe care îl fac numai prin simpla lor apariţie, pe orice canal mediatic, este incomensurabil. Şi este grav că aceşti indivizi trăiesc cu iluzia imunităţii virtuale. Impostura lor trebuie denunţată. Altminteri, devenim complici. Dacă ar povesti corect faptele istorice şi dacă ar explica în mod coerent semnificaţiile (naţionale şi transnaţionale) ale acestora, ar putea să abordeze nestingheriţi orice subiect. Iar telespectatorii ori cititorii de presă şi internet ar avea mereu de câştigat câte ceva.
Trăim sub impresia că principalii vinovaţi ai stării cvasigenerale de decădere socială, morală şi parţial economică sunt politicienii. Fals! Nu că politicienii ar fi lipsiţi de responsabilitate, dar principalii vinovaţi pentru tot ce s-a petrecut în ultimele două decenii (de la alegerea lui Iliescu la alegerea
lui Băsescu) sunt majorităţile decerebrate care dictează atât în plan electoral, cât şi în societate, presă, cultură, educaţie sau chiar în traficul rutier. În economie şi în finanţe n-au cum, pentru că acolo tirania majorităţii n-a funcţionat nici cînd a fost abolită proprietatea privată. De la Socrate la Alexis de Tocqueville, de la Toma d'Aquino la Cristopher Hitchens, înţelepţii ne-au învăţat cum să combatem tirania majorităţii. Este momentul să adăugăm capitole relevante, pentru că majorităţile anarhice rezultate din dictatura marilor audienţe sunt mai periculoase decât majorităţile societăţilor tradiţionale tocmai prin imprevizibilitatea lor.
