Toate aceste mişcări nu fac decât să ne demonstreze în care dintre ţări majoritatea consideră că are ceva de spus în deciziile luate de ceea ce putem numi, într-o ţară democratică, minoritatea politicienilor. Protestele aici acoperă un larg spectru: de la cele împotriva deciziei Universităţii Columbia de a-l avea ca invitat pe Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele Iranului, până la cele în care o mână de americani s-au dezbrăcat la piele pe străzile zonei financiar-bancare din New York sau până la acelea în care un grup de tineri de sex masculin a dat în judecată mai multe baruri din oraş pentru discriminare sexuală, plângându-se legal că numai femeile primesc băutură la jumătate de preţ în diferite nopţi ale săptămânii. Mai putem adăuga şi cazul în care o tânără curajoasă a traversat oraşul la bustul gol, considerând că femeile şi bărbaţii sunt egali în cantitatea de piele ce poate fi arătată public. A câştigat, evident, procesul intentat pentru timpul petrecut în arestul poliţiei, plus ceva bănuţi în urma lui, ca despăgubiri... Dar nu asta e important, ci faptul că această femeie a reuşit să schimbe un pic percepţia asupra legii şi a normelor, creând astfel un precedent demn de aplaudat.
Nu pot să nu mă gândesc către începutul acestui an, când sindicatele clujene au anunţat ample proteste de stradă împotriva măsurilor impopulare luate de guvern. Sutele de manifestanţi s-au transformat în zeci, reducând astfel forţa acţiunii la un impact mai slab poate decât acela de a sufla praful de pe masa de lucru a oricărui guvern. Ce se întâmplă când un astfel de protest puternic mediatizat eşuează? Nimic mai mult decât confirmă două lucruri ce pot fi folosite cu succes de "subiectul" împotriva căruia are loc mişcarea respectivă. Primul conferă o mai puternică legitimitate regimului împotriva căruia s-a vrut iniţial a se protesta, prin faptul că oamenii nu au ieşit în stradă deoarece sunt în acord cu regimul respectiv. Un fel de "Dacă nu sunt împotriva ta, atunci sunt cu tine".
Al doilea lucru care s-ar putea înţelege ar fi acela că lumea, prin neprezentare, confirmă că drepturile, de fapt, nu le sunt încălcate. Într-un sistem democratic, în care protestul este aprobat prin lege, în momentul când acesta nu există înseamnă că nevoile noastre sunt satisfăcute. Acestea sunt, bineînţeles, interpretările negative. Analiza mea sumară, atât cât îmi permite spaţiul, ar conclude că românii consideră că statul nostru nu este complet democratic (şi pe bună dreptate), decât cu numele, rezumând concluzia la doar câteva elemente filozofico-teoretice: alegeri electorale corecte, libertatea presei, eliminarea despotismului de orice fel, existenţa unui sistem legal coerent, nediscriminatoriu sau necorupt.
Înţelegeţi de ce le-am numit filozofico-teoretice. Statul fiind doar "cu numele" democratic, populaţia acestuia crede că protestul, individual sau în grup, nu ar ajuta la nimic. Aceşti teribili politologi care au scris milioane de foi şi definiţii sofisticate pe subiect au decis că orice stat care iese dintr-o formă statală autocrată este propulsat fără doar şi poate într-un proces de democratizare. Nu contează că unele state devin dictaturi militare între timp sau că multe nu îndeplinesc nici condiţiile de bază ale unei democraţii, cum ar fi unitatea naţională. Nu contează istoria, identitatea colectivă sau psihologia comună a unui popor. Orice stat, de la est la vest, este ori nedemocrat, în tranziţie către democraţie, ori cu o democraţie consolidată. Însă poate ar trebui să avem o vedere mai profundă a lucrurilor şi, deşi simplificarea ajută pe de o parte, pe de altă parte ajungem să numim "ţări democratice în discurs", dar "necivilizate în acţiune", ca "democraţii reale".
Thomas Carothers a văzut cum aceste state, între care se înscrie şi România, sunt menţionate ca fiind: semi-democraţii, democraţii formale, democraţii electorale, pseudo-democraţii, democraţii slabe, democraţii virtuale, democraţii de faţadă, democraţii parţiale. Aţi observat probabil cât de puternic şi seducător este substantivul democraţie, deşi se află lângă un adjectiv care nu îl favorizează. Evident, toate aceste "subdiviziuni" au elemente în comun cu democraţia ideală. Însă ceea ce mă nemulţumeşte pe mine, cetăţean de rând, este faptul că statul meu e "democratic", dacă participarea politică a cetăţeanului se vede numai în alegeri, majoritatea partidelor politice sunt văzute ca şi corupte, conduse de interesul propriu şi neeficiente; dacă alternaţia la putere este, de fapt, numai o aruncare a problemelor majore dintr-o curte în alta; dacă nu există respect din partea politicianului către populaţie şi viceversa; dacă politicile economice nu sunt eficiente. Autorul menţionat mai sus a decis să scoată complet numele de democraţie din context şi să numească astfel de ţări pur şi simplu: pluraliste "fakeless" (unde "fakeless" poate să însemne de la fără speranţă până la ineficientă încă, neglijentă sau doar visătoare).
Într-o democraţie condusă de ceea ce Max Weber numea "politicianul profesionist", produsul finit al "meseriaşilor" politici ar fi binele populaţiei. În România încă se mai votează, din păcate, DOAR pe baza charismei, şi nu a performanţei la locul de muncă. Aşa că avem cunoscutele băi de mulţime. Dl. preşedinte Traian Băsescu, spre exemplu, ne-a cucerit cu stilul lui, aflat undeva între nuntaş petrecăreţ şi marinar sincer. Revenind la "oile noastre", participarea populatiei în politică prin protest, aş întreba, din dorinţa de a glumi amar pe teme serioase: care ar putea fi motivul protestului românilor decât acela că preşedintele nostru şi-a pierdut puterea de seducţie? Am început să vorbesc de oameni şi am ajuns, iată, la politicieni... Nu-i de mirare, politicienii sunt şi ei oameni, deşi unii m-ar contrazice rapid. Pentru mine, politicianul perfect este acel cetăţean care participă în politică doar din nevoia de protest şi ca o formă de protest, fiind profund nemulţumit de ce se întâmplă. Dar dacă ne uităm mai atent sau mai pe de-a-ntregul la noi înşine, poate nu ne mai pare atât de ciudat faptul că "politicianul perfect" încă nu s-a născut.
