“Discursul Regelui” şi viitorul monarhiei

Sunt un cititor şi scriitor de literatură democratică. Din punctul de vedere al logicii democratice pure, ideea monarhică este desuetă, condamnabilă şi reprezintă o încălcare flagrantă a principiilor egalităţii. Teoria democraţiei decurge din două axiome: "Nimeni nu este mai presus de lege" şi "Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii". În mod normal, dacă accepţi aceste două axiome (sau altele, similare), atunci nu ai cum să accepţi monarhia, imperiul sau aristocraţia ereditară.

Oricît de riguros democratic am încercat să fiu de două decenii încoace, nu cred că poate cineva de pe această planetă să mă convingă că trăim într-o ţară democratică sau măcar normală. Una dintre cauzele semieşecului democratic este funcţionarea defectuoasă a Republicii. Vechea Republică şi Noua Republică, cea comunistă şi cea postcomunistă, împărtăşesc în comun lipsa de legitimitate. Forţarea abdicării Regelui Mihai I de către comuniştii sovietici şi colaboraţioniştii lor români a lipsit de la început republica de legitimitate. Dacă revoluţia din 1989 era riguros anticomunistă, România trebuia să se reîntoarcă la monarhie. În schimb, Ion Iliescu şi FSN-ul lui (din care făcea parte, dar avea apoi să se desprindă partidul condus de Petre Roman, iar mai târziu de Traian Băsescu şi de Emil Boc) au profitat de starea mentală a naţiunii din acea perioadă şi au consfinţit "continuitatea" faţă de republica comunistă (se observă cacofonia). Care era starea mentală a naţiunii? Ieşirea incompletă din statutul de naţiune spălată pe creier.

Paradoxal, tocmai Iliescu, fondatorul Noii Republici, îşi regretă acum atitudinea de la începutul anilor ‘90, când Regelui i s-a refuzat accesul în ţară. Ulterior, Iliescu s-a corectat. În schimb, apărătorii Noii Republici s-au concentrat în jurul actualului preşedinte, Traian Băsescu. Îl asigur pe sociologul clujean Vasile Dâncu că îi port aceeaşi stimă, dar sunt în dezacord cu declaraţia sa din interviul acordat www.ziare.com şi care sună astfel "Monarhia nu are viitor, e tema de enervare a lui Băsescu". În sondajele lui Dâncu şi ale altor sociologi, popularitatea monarhiei este în jur de 12%. Situaţia a fost valabilă poate înainte de discursul Regelui din parlament. Iar absenţa ostentativă a preşedintelui Băsescu şi a premierului Boc, precedată de atitudinile unor politicieni vremelnici (Ioan Oltean, Roberta Anastase), va cîntări semnificativ în schimbarea percepţiei publice.

Cel mai greu va cântări însă chiar discursul Regelui, nu doar datorită calităţilor sale de concizie şi diagnostic, cât mai ales prin faptul că este un bilanţ comparativ simbolic între ceea ce a fost şi a reprezentat monarhia şi ceea ce a ajuns să fie republica, de la Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu la Băsescu.

Poate că mulţi nu ştiu cum era România monarhică înainte de comunişti. Dar toţi ştim cum a ajuns România republicană pe vremea lui Băsescu. Iar principala cauză este tocmai compromiterea politicului de către actualii guvernanţi. Cu riscul de a mă repeta, îl voi cita pe un alt sociolog, Seymour Martin Lipset, care spunea că există două jumătăţi ale politicului: conflictul şi consensul. Băsescu nu ştie decât o jumătate din politică, cea cu conflictul. Or, conflictul este starea naturală şi socială firească. Politica democratică adevărată se leagă de arta de a construi consensul şi instituţiile consensului în climatul conflictului. Băsescu nu a înţeles niciodată asta, chiar dacă i-am repetat-o în faţă, politicos.

"Monstruoasa coaliţie" care a adus în 1866 un principe străin pe tronul României a fost o instituţie a consensului. Monarhia a fost în România o instituţie a consensului naţional. Cu o singură excepţie, perioada lui Carol al II-lea, cel care a renunţat la coroană în favoarea lui Mihai I, pe care ulterior l-a detronat. Or, Regelui Mihai i s-a reproşat tocmai faptul că a încercat promovarea consensului şi pe vremea legionarilor lui Horia Sima şi a comuniştilor Anei Pauker. Această atitudine a impus respect chiar şi politicienilor radicali. Comuniştii şi-au dat seama că nu pot pune în aplicare programul lor totalitar de inginerie politică decât după înlăturarea regelui.

Regele Mihai a fost ridiculizat de către unii pentru defectul său de vorbire. Premiul Oscar pentru cel mai bun film a fost acordat în 2011 filmului "Discursul Regelui". Cine a văzut acest film înţelege multe cu privire la diferenţele între atitudinea britanicilor (dar şi a verilor americani, care sunt republicani) faţă de monarhie şi cea a românilor, între care "cârcotaşii" nu sunt puţini. Totuşi, semn bun, modul în care s-au raportat la discursul regelui nostru parlamentarii noştri şi televiziunile care au transmis discursul "live" arată cum renasc respectul şi solidaritatea într-o ţară în care totul părea pierdut. Am văzut în parlament şi după aceea consensul de care această naţiune are nevoie pentru a trece de încercările grele din ultimele decenii. Şi pentru că spaţiul nu îmi permite să scriu nici o zecime din ceea ce intenţionam, am să închei prin a pune sub semnul întrebării prima frază a articolului.