Mă refer la felul cum "traducem" azi ceea ce se întâmplă atât în faţa scenei, cât şi în spatele acesteia. Medeea, Oedip, Agamemnon, Iliada şi Odiseea. Ce chei de lectură putem alege şi ce putem înţelege, fără ca poemele acestea să ne "împleticească" mintea în construcţii metaforice interpretabile, în zeci de ritmuri şi concepte care sunt atât de departe de noi, încât le citim azi, mai degrabă ca pe nişte poveşti. Nu ne este aşa uşor să creăm o legătură personală cu personajele, aşa cum o facem cu un Gatsby sau un Dorian Gray. Nu pot citi un roman sau un poem dacă nu mă regăsesc într-o trăire sau în caracterul unui personaj. M-am gândit ca, pentru câteva texte pe care le voi scrie de-acum încolo, să comentez în sensul arătat mai sus câte una din celebrele tragedii antice. Să le aşez în contextul zilelor noastre şi să observ dacă, într-adevăr, 2.500 de ani sunt chiar atât de mulţi....Medeea, a lui Euripides.
Medeea şi-a omorât tatăl şi fratele. Medeea şi-a omorât fratele pe o barcă, în largul mării, tăindu-l în bucăţi pe care le-a aruncat peste bord. Disperat, tatăl lor s-a năpustit în valuri să adune bucăţile de carne, să le pună împreună, încercând să-l recompună pe omul care a fost fiul său. Originea acestui măcel a fost Jason, un grec (grecii erau mai buni decât ceilalţi, prin simplul fapt că erau greci şi nu altceva), un fel de suflet mândru şi deştept. Jason părăseşte ţara natală a Medeei, într-o mână având comoara pentru care tânăra i-a omorat pe bărbaţii familiei, iar cu cealaltă strângând mijlocul noii soţii. Un pământ nou, copii şi viaţă de familie. Visul oricărei fete ce crede că a descoperit însăşi gaura din covrigul dragostei, orbită de "înţelepciunea alegerii". Iubirea cere sacrificii...
După câţiva ani de fericire şi crescut copii, Medeea orbită de furie, mâncată de vina păcatelor trecutului şi cu regretul unui viitor lipsit de optimism, stă singură, părăsită şi pierdută, plănuind, desigur, să-l omoare pe nemernicul de Jason, care între timp dobândise o nouă soţie. De astă dată, fiică de rege şi la fel de tânără cum era şi ea când a descoperit dragostea pentru prima dată. Mult mai tânără... Acesta este momentul când Medeea devine politicianul perfect. Printr-un discurs de "pasăre Phoenix", renăscută din propria cenuşă, personajul complex Medeea, pentru că e deopotrivă şi victimă, şi agresor, reuşeşte să câştige de partea ei femeile. Atât pe cele din piesa de teatru, cât şi pe cele ce o citesc. Într-un monolog care, pe de o parte, a umezit ochii, pe de altă parte a lăsat urme de unghii în pielea palmelor, deşteapta şi frumoasa Medeea, luptând pentru ceea ce simte, ne cucereşte cu forţa caracterului imprevizibil şi puternic. Plin de seducţie diavolească, dar şi ce noi numim acum puterea "discursului populist". Jason îi aduce aminte că fără el ar fi rămas şi-acum la coada vacii. Bogată, dar la ţară (sună familiar?). De fapt, susţine el, Medeea ar trebui să fie fericită că el, Jason, "a civilizat-o". În discursul acela remarcabil, atât de potrivit zilelor noastre, deşi tot pe atât de controversat în antichitate, Medeea se plânge de faptul că femeile stau acasă şi cresc copiii, în loc să lupte onorabil în războaie. Aceeaşi interpretare a eroinei "feministe" apare la Agamemnon, al lui Achilleus, unde Clytemnestra îl omoară pe Agamemnon întors victorios după 9 ani de război împotriva Troiei, cu trofee, dar şi cu o amantă, Cassandra.
Dar nu mi-am propus să scriu despre femei care şi-au omorât bărbaţii din gelozie. Am descris-o pe Medeea ca fiind tânără şi frumoasă. O feministă convinsă m-ar acuza că încurc a fi frumos cu a fi puternic, transformând frumuseţea într-un muşchi ce pulsează undeva în creier inteligenţă şi isteţime de invidiat. Departe de mine gândul acesta. Fapt este că, până la urmă, Medeea
a înţeles că ea reprezintă, de fapt, "cealaltă jumătate" a societăţii, aceea a femeilor.
A acelora care nu doreau să fie doar "purtătoare de sămânţă masculină". De altfel, în lamento-ul său, Jason subliniază această idee spunând: "Ce bine ar fi dacă am putea aduce copiii pe această lume altfel decât utilizând femeile". Devine clar că dezamăgirea Medeei nu se referea doar la un simplu divorţ. Şi atunci, nu pot să nu mă gândesc la noi, femeile zilelor noastre, şi să mă întreb unde suntem exact şi încotro ne îndreptăm? Autoritatea de a vorbi despre acest subiect vine, bineînţeles, din faptul că sunt, la rândul meu, femeie şi încerc să-mi găsesc propriul sistem de valori.
Observ, în societatea românească, dar şi peste hotare, "extremele" şi "marginalul". Şi poate că la acestea ar trebui să fim mai atente. Până la urmă, deşi majoritatea unei societăţi este cea care "trage căruţa", direcţia este dată, uneori, chiar de acele câteva procente de la periferie. Dacă privim doar marginalul şi extremele, s-ar putea să fim şi mai confuzi. Ce înseamnă să fii femeie în contextul în care surate de-ale noastre se plimbă semi-dezbrăcate pe la televizor? Când doamna/domnişoara Oana Zăvoranu ne citează "înţelepciuni" adunate din grafitti-urile de pe blocurile din suburbiile bucureştene, ori din revistele ei preferate? Nu pot să nu mă gândesc cu jenă la răspunsul primit de o bună prietenă, una dintre acele femei deştepte, poate o Medeea a zilelor noastre, de la un editor într-o televiziune naţională, care o anunţă cu o voce jenată şi miloasă că nu poate intra "pe sticlă" deoarece direcţiunea a hotărât că nu este îndeajuns de atrăgătoare.
Nu pot să nu mă gândesc cu teamă că femeile cu potenţial din zilele noastre îşi "negociază" valori esenţiale şi chiar puterea de a fi stăpâne pe propria lor persoană. Eu sper ca la un moment anume să participe, dacă nu din motive civice, atunci din raţiuni personale, la un protest colectiv aparte: prin educatie, muncă şi cultură, prin asumarea unor cărţi esenţiale. Nu pot să nu mă gândesc cum Sarah Palin a fost întrebată în direct la un post TV dacă are sau nu "silicoane"; că Hilary Clinton a fost criticată pentru lipsă de stil vestimentar sau cum o biată fată în clubul Diesel, acum câţiva ani, îşi umplea pe ascuns cutia metalizată de Redbull cu apă rece de la chiuveta de la baie, fiindu-i ruşine "să-i fie sete în mod public". Ori la faptul că urmărim cu interes acele fete frumoase în reality-shows ce-şi mizează întregul viitor pe-o căsătorie cu fotbalişti norocoşi sau celebri posesori de casă lângă lac. Şi trist este că unele dintre noi oftează că nu-s şi ele la fel de norocoase.
Îmi vine să întreb: care este Jason-ul nostru? Dacă Medeea a trăit într-o perioadă în care femeile erau alese, iar destinele lor erau deja scrise, fiindcă opţiunile personale contau atâta timp cât erau congruente cu cele ale societăţii conduse de bărbaţi, noi ce scuză avem că nu luăm cu asalt punctele cheie ale unei societăţi? Nu mai suntem de mult acele victime ale unei societăţi conduse de bărbaţi. Femeile au toate instrumentele necesare să participe la crearea valorilor comune ale societăţii. Jason-ul nostru suntem noi înşine. Mulţi mi-ar spune că Medeea nu este decât o femeie îmbufnată fiindcă s-a trezit înşelată de bărbatul ei. Alţii rămân din lectura aceasta doar cu faptul că şi-a omorât copiii. Şi mai sunt aceia care consideră că ea şi feminismul au tot la fel de multe în comun câte are feminismul cu un alt caz celebru de femeie care i-a tăiat soţului ei penisul noaptea. Eu am rămas, în afară de admiraţia textului, cu convingerea că acele femei care nu citesc Medeea în tinereţe or să-i trăiască povestea un pic mai târziu.
Cristina CALANCEA
Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA
