Desfigurarea democraţiei în România actuală

Observaţia de la care se pleca era aceea că, în efortul de a-şi asigura electorat, reprezentanţii aleşi democratic nu iau în seamă efectivele probleme ale oamenilor, pe care le înlocuiesc cu promisiuni demagogice, şi nu pot da soluţii de lungă durată, fiind absorbiţi de realegerea iminentă. Soluţia autorului trimitea la Confucius: "Cel care este reprezentant democratic are de făcut ceea ce trebuie (right thing), oricare sunt consecinţele".

Democraţia se află, desigur, de mai bine de un deceniu, în faţa unor probleme noi, pretutindeni. Mă limitez să citez o singură carte elocventă în subiect: volumul lui Takashi Inoguchi (ed.), The Changing Nature of Democracy, United Nation Press, Tokyo, 1998). În definitiv, se trăiesc teme acute în democraţiile de astăzi: reducerea inacceptabilă a democraţiei la simpla exercitare a votului, dificultăţile raporturilor cu experţii, stabilirea condiţiilor de exercitare în mediul concentrărilor de putere (economică, politică, mediatică) şi altele. Dar, în orice ţară civilizată, democraţii, câţi sunt şi cât de variaţi ar fi, sunt preocupaţi să reflecte, în voinţa politică, ceea ce vrea electoratul. Altfel nu este democraţie. Miezul democraţiei - formarea, prin proceduri curate, a deciziei pe baza voinţei celor ce compun comunitatea - rămâne neatins şi respectat.

În România regimului actual se merge însă pe cu totul altă direcţie: sub pretextul că în multe ţări se caută soluţii la problemele democraţiei, Băsescu conduce trupeţii săi nepricepuţi spre desfigurarea democraţiei, pentru a prelungi o putere funestă, care ar îngrozi orice populaţie prin rezultatele politicii ei. Preocuparea regimului este, evident, să malformeze procedurile democraţiei în aşa fel încât voinţa electoratului să-i dea cât mai mulţi primari, preşedinţi de consilii, parlamentari, iar puterea actuală să se păstreze în pofida incompetenţei şi catastrofelor pe care le-a adus pe orice a pus mâna. Exemplele de malformare sunt mai numeroase ca oricând, încât fraudarea alegerilor prezidenţiale din 2009 (când voturile din ambasade, executate cu viteze ce sfidează legile fizicii, au răsturnat rezultatele) rămâne abia un episod din istoria fraudelor electorale româneşti.

Să ne întrebăm deocamdată. Ce este, în fond, alegerea primarilor din primul tur, chiar cu preţul nelegitimării, hotărâtă de actualii guvernanţi, decât un efort de a-şi păstra efectivul de primari în pofida opiniei politice negative a electoratului? Ce este, de fapt, comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare (de altfel o premieră europeană!), decât o încercare de a exploata confuzia inevitabilă în care vor fi aduşi unii oameni atunci când vor trebui să se descurce printre nume, sigle, partide, feluri diferite de alegeri? Ce este votul prin corespondenţă, decât o încercare de control şi modificare statistică a voturilor, precum anunţa deja un membru al guvernului, care mizează a priori pe un milion de voturi pentru partidul ce guvernează? La ce serveşte multiplicarea grăbită şi absurdă a partidelor ("partidul brunetelor", UNPR, "partidul lui Cozma" etc.), decât la a fracţiona electoratul şi la a împiedica formarea unei voinţe politice clare în favoarea necesarei schimbări a puterii politice şi a guvernării României? La ce serveşte înlocuirea directorilor de şcoli în preajma alegerilor şi numirea de noi directori prin însărcinări de serviciu, decât la a crea pe scară mare agenţi electorali? Care este scopul reîmpărţirii administrativ-teritoriale a ţării făcută în grabă şi fără dezbatere publică, decât acela de a încerca salvarea unor lideri de judeţe aflaţi în "primejdia" de a nu mai fi aleşi?

Ce se aşteaptă, de fapt, de la un recensământ făcut aşa cum s-a făcut, decât să ofere date pentru ingerinţa şi manipularea electorală? La ce duc reglementările electorale puse în discuţie (redesenarea de colegii electorale, propunerea de a egaliza efectivul de senatori pe judeţe etc.), decât la a se evita luarea în considerare a voinţei electoratului prin malformarea ei? La ce au servit şirurile de uzurpări legislative şi încercările de uzurpări constituţionale la care am fost martorii anilor din urmă, decât la intimidarea unor cetăţeni şi la limitarea drepturilor lor? La ce serveşte folosirea fără priorităţi şi reguli univoce a resurselor financiare europene, dacă nu la mituirea unor categorii?

Nu ar trebui ca cineva să răspundă de aceste acţiuni de desfigurare a democraţiei? Se ştie: chiar dacă nu imediat, în timp legile îi trag la răspundere pe cei care uzurpă drepturi cetăţeneşti şi afectează ordinea democratică. În dreptul penal astfel de acţiuni au nume diferite şi se pedepsesc. Oricui a citit destul îi vine în minte imediat actul acuzării din procesul de la Nürenberg şi din alte procese celebre. Nu ar trebui ca fiecare cetăţean, orice funcţie ar deţine pasager, să fie conştient că are de dat seama la un moment dat pentru uzurparea drepturilor altora? Nu ar trebui ca statul să reacţioneze, prin instituţiile abilitate, la astfel de acţiuni?