România – din nou în contratimp (II)

Unii invocă faptul că un acces lărgit în facultăţi duce la scăderea calităţii studiilor, considerând că nu s-ar putea gestiona mulţi studenţi. Alţii obiectează că universităţile actuale se preocupă prea puţin de succesul celor admişi ca studenţi sau nu au mijloace. Unii spun că presiunile la marketizare (în particular, adaptarea la nevoile pieţei) şi, mai recent, eforturile de plasare cât mai sus în ierarhizările (rankings-urile) de universităţi obligă universităţile la opţiuni elitiste, în locul preocupărilor pentru acces lărgit al tineretului. Sunt unii care consideră că excelenţa academică nu are nimic de-a face cu aducerea în universităţi a grupurilor sociale subreprezentate. Evident, universităţile sunt supuse la presiuni din toate aceste direcţii. Dar opţiunea care prevalează în sistemul internaţional este aceea ca - împotriva sacrificării accesului în numele calităţii şi la opusul desconsiderării succesului şi a calităţii - cele trei: acces, succes şi calitate să fie asumate împreună. Deviza este: "Trebuie depus mai mult efort pentru a lărgi accesul, participarea şi retenţia în învăţământul superior, asigurând succesul tuturor studenţilor" (Plyusi Katecha, Africa). China, de pildă, consideră că "massification of higher education" şi crearea de "world class university" (Yang Wei, China) merg împreună. Rămâne, însă, în autonomia fiecărei universităţi să-şi dea strategiile şi acţiunile necesare.

Criza financiară care afectează unele state ale lumii (care este cel mult o "criză globală" a interacţiunilor financiare şi nicidecum o "criză mondială", cum perorează conducerea dâmboviţeană şi cei care se iau după ideile ei greşite!) face ca unele guverne să reducă finanţarea învăţământului (nicăieri, însă, la 1,9% din PIB, cât se preconizează în proiectul bugetului 2012 al guvernului de la Bucureşti!). Poate fi accesul sprijinit în condiţii de reduceri bugetare? Soluţia conferinţei International Association of Universities, de la Nairobi (16-18 noiembrie 2011) este căutarea de resurse financiare în relaţia public-privat pe fondul evitării afectării dramatice a educaţiei prin reducerea alocărilor bugetare. S-a subliniat "nevoia de a regândi metodele alternative de a completa resursele financiare ale guvernului, cu precădere în subsectorul învăţământului superior" (Louise Gichouchi, Kenya). În comparaţie, autorităţile române actuale taie importante resurse de finanţare ale universităţilor prin politici eronate, în contrast cu ceea ce se petrece în lumea civilizată.

Problema "retenţiei" studenţilor s-a pus sub două aspecte: retenţia până la încheierea studiilor şi revenirea în ţară. În acest sens, sunt gândite în detalii strategii şi acţiuni guvernamentale (Michael Wainaina, Kenya). În acest timp, în România, de la cel mai înalt nivel, în locul preocupării de folosire a competenţelor formate, medicii, filosofii, inginerii etc. sunt invitaţi să plece. Politica retenţiei nici nu a trecut pe la urechile administraţiei actuale din ţară.

Accepţiunea "succesului" şi a "calităţii" în universităţi se află în discuţie. Oricât de sofisticate pot fi, până la urmă, criteriile, un fapt rămâne stabilit definitiv: nu este succes în studiile universitare şi nici calitate dacă acestea nu sunt capabile să rezolve probleme de dezvoltare tehnică, economică, instituţională şi culturală din ţara respectivă. Conferinţa International Association of Universities de la Nairobi a atras atenţia că "scopul educaţiei este să sporească participarea, să atingă rezultate şi să ducă la o tranziţie de succes către piaţa muncii sau spre educaţia mai înaltă" (Fernanda Ferreira Costa, Brazilia). Este însăşi funcţia universităţilor "să identifice şi să dezvolte talentul intelectual pentru a satisface nevoile intelectuale viitoare ale Universităţii şi ale societăţii în lărgime..." (Michael Wainaina, Kenya). Iar declaraţia amintită nu ezită să pretindă "diferite modele instituţionale, programe flexibile de studii", cu convingerea că învăţământul superior este o întreprindere complexă ce serveşte societatea (sub aspecte felurite: tehnologic, economic, instituţional, cultural).

România, în schimb, având la decizie un amestec de inşi pe care nici o universitate din lume nu i-a angajat, de plagiatori şi inculţi, aplică acum evaluării succesului şi calităţii criterii scoase din pix (se exaltă articolele ISI în vreme ce industria, de pildă cea chimică, de la noi s-a prăbuşit; unii începători în reflecţie îşi dau aere plagiindu-i pe A.C. Cuza sau Nae Ionescu; alţii supralicitează articolaşe benigne, în dauna autorilor de opere istorice; mulţi nu dorm datorită factorului de impact, în vreme ce lucrările lor nu conţin nici o descoperire; alţii îşi fac veacul tratându-i pe oameni precum orice alt animal etc.). România a apucat vârtos, prin incompetenta ei administraţie de azi, o cale funestă ce o plasează în contratimp cu ceea ce se petrece în lume. Vorba lui Schiller: "Unde-i prostie, nici Dumnezeu nu poate ajuta".