Pânza nepictată a anilor. Un (alt) fel de a lenevi în muzeu.

Am început cu Rafael, unde şi cel mai mic obiect este clar conturat - o mână este clar o mână şi un picior este clar un picior - şi am continuat cu Michelangelo, unde aproape că vedem porii deschişi şi pielea hidratată a Christ-ului din Capela Sixtină. Îmi amintesc ochii negri şi privirea penetrantă a autoportretului lui Rembrandt sau faţa inexpresivă a lui Don Manuel Osorio de Manrique Zuniga pictat de Goya. Am ajuns, în sfârşit, la picturile lui Oscar Pollock, care, se spune, au stabilit o nouă ordine în artă: liniile sunt mai puţin clare şi procesul prin care primim informaţia este, cumva, mai complicat. Ochiul, în acest caz, are un rol secundar: vede o formă pe care nu o recunoaşte. Altfel spus, mintea este cea care construieşte ceea ce ochiul va avea, apoi, să vadă. Neuronii "împuşcă" sinapsele, nu se relaxează. De aceea arta lui Pollok este la fel de versatilă pentru admiratori cum este şi pânza nepictată pentru pictori.

Stau pe o bancă la Moma, Muzeul de Artă Modernă din "Noul York". Am obosit de forfota serii de vineri, când muzeul este de zece ori mai aglomerat decât într-o zi normală, din cauza accesului gratuit. Banca este aşezată strategic (îmi place să cred), în aşa fel încât, dacă îmi acopăr ochiul stâng, îl văd pe Pollock, dacă îmi acopăr ochiul drept, îl văd pe Monet. Al doilea a pictat fără a lăsa loc de a "specula". Lucrări aerisite şi aflate în contrast cu, de exemplu, "Toamna" lui Pollock, în care zeci de linii de nuanţe multiple, întrerupte de picături de ulei, desenează dansul frunzelor ce pică din copaci. Auzi, parcă muzica, izvorând din lucrările lui Pollock; o muzică de vânt şi foşnet, plină de culoare, suavă pe alocuri şi întreruptă de disonanţe scurte, dar vie. Mi-i imaginez pe cei doi pictori stând la masă, la un pahar de vin roşu şi povestind. Pollock, stresat de pânza neterminată, abia îl poate asculta pe Monet, ce expune o teorie a culorii reflectate în vinul purpuriu. Amândoi se întâlnesc într-un punct: acela de a fi, a exista, a crea un moment. Acela în care o greşeală pe pânză se transformă în rădăcina unui copac, cum în viaţă fiecare greşeală este marca unui nou început.

Îmi imaginez că Pollock a intitulat "obiectul" pe care l-a pictat (contestând astfel teoria că un obiect trebuie să aibă o formă precisă) "Toamna" pentru a-i restricţiona versalitatea intrinsecă. Şi-i urmez exemplul numindu-mi gândurile ce-mi zboară înspre ţeluri şi planuri, "lista «de făcut» pe anul următor". Asemănător lui, am să o desenez în aşa fel încât obiectivele să fie denumite fără a fi clar exprimate şi, tot asemeni lui, să-mi las libertatea de mişcare, în speranţa că la un moment dat o să se altereze şi o să se redefinească. Prin asta, refutez propria-mi autoritate asupra acelor lucruri care nu-mi stau în putere: contextul - verdele, complementarul roşului, acela care face ca roşul să devină mai aprins decât în orice altă situaţie. Putem atât cât putem şi suntem atât cât putem fi. Trebuie să cădem de acord că, uneori, suntem capiteluri galbene ce se pierd în peisajul de aceeaşi nuanţă a lui Monet - ne pierdem în peisajul vieţii noastre. Alte dăţi, suntem obiectele depictate de Pollock, pe care nimeni în afară de noi nu le înţelege într-adevăr; care se schimbă, îşi caută propriul contur, riscând să nu ajungă la o formă finală, din perspectiva altora. Picurat, cu margini curbe sau unghiuri ascuţite, fără un focus central, concav continuând în convex, ca o spirală care se contractă, numai pentru a-şi lua elanul de a părăsi spaţiul fizic al pânzei, testându-şi propriile limite fizice şi pe acelea ale imaginaţiei. Iar câteodată avem acele momente în care suntem macii care sar din tablou, ancoraţi în cel mai verde câmp.

Un lucru e sigur: acela că momentul de acum e amintirea din secunda următoare. Pusă în perspectivă, pe umerii acestei clipe apasă o greutate destul de mare. Însă memoria, fapt studiat, ne joacă feste, în aşa fel încât doi oameni povestesc diferit aceeaşi întâmplare - fără intenţia de a minţi. Pur şi simplu, noile experienţe schimbă şi cele mai vechi amintiri. Este interesant deoarece am crezut întotdeauna că momentele copilăriei mele, de exemplu, sunt încrustate adânc în minte şi nu suferă nici o schimbare. Ce am fost, în acest caz, este diferit de la zi la zi. Percepţia nealterabilă a unui trecut clar este psihologic imposibilă. Asta pentru că, deşi am fost acolo şi dicolo, "de ce?" şi "ce s-a întâmplat?" este relativ de la an la an. Amintirile, deci, sunt la fel de organice ca şi tabloul ochiului meu stâng semnat Pollock. "Toamna", mâzgălitura (termen folosit cu aceeaşi afecţiune cu care mama descrie primul tablou din carioci a copilului) de culoare aruncată, stropită şi lăsată să curgă pe pânză, este la fiecare privire altceva. Nu am să numesc acele situaţii ideale. Umilinţa de a fi om este caracterizată de încercarea de a fi mai puţin decât eşti. Aroganţa este de a căuta să fii altcineva. Curajul de a fi tu însuţi este de a fi autentic propriei persoane, chiar dacă asta te transformă într-un Pollock fără contururi clare şi forme definite şi în loc să cauţi să te schimbi, să încerci mai bine să găseşti verdele cel mai verde pentru ca roşul să devină cel mai roşu. Anul ce urmează nu este un an mai bun sau mai rău ca acesta, ca anul trecut sau ca cel dinaintea lui. Singurul atu pe care-l are este de a fi intact, având acelaşi potenţial de pânză albă nepictată, poate având ceva pete, dar care se pot transforma în rădăcini de copaci.

Cristina Calancea

Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA